aleph

pentru că nu vrea să mă lase să plec, oraşul a început acum, în ceasul al doisprezecelea, să vocifereze şi să-şi expună grăbit toate comorile, întocmai ca o precupeaţă. pe lângă trucurile şi capcanele obişnuite – sentimentalisme, amintiri şi fantome îndesate cu forţa pe gât – plânge-plouă într-una de câteva zile, îmi aruncă-n cap curcubee duble, şobolani morţi, accidente auto, străduţe din periferii sud-americane, bărbaţi în sfârşit frumoşi pe care-i întâlnesc de câte trei ori în aceeaşi zi, (pentru ca apoi să-i visez noaptea), chipul meu revenit prin cine ştie ce miracol la aparenţa de acum treisprezece ani – niciun rid, nicio cută, doar tinereţe şi prospeţime – fluierăturile bărbaţilor prin oraş, viţei cu două capete, plante carnivore chiar pe palier la mine, spectacole de acrobaţie aviatică, ploaie cu broaşte, câinii din cartier strânşi sub geamul meu, gata împrieteniţi şi gata sătui, jucându-se – în fine – de-astea. dar desigur că se găseşte repede câte-un înţelept care să-mi spună bine dar asta eşti de fapt tu, sunt proiecţiile tale, e firesc să vezi oraşul cu alţi ochi acum, în prag de plecare, iar eu, deşi năucită de asalt, zâmbesc şi-mi văd de drum, înţeleptul habar n-are de ce sunt oraşele în stare când se ridică-n două picioare şi umblă.