Priveam casele care pareau sa fi crescut din pamant, intru rosturi si exprimari minerale.
Structuri ce, in linistea lor, apartin pamantului.
In ce masura apartin oamenilor, nu stiu; oricum ar fi, le-am oferit pamantului, chiar daca pamantul insusi n-ar fi lucrat prin noi cand le-am construit. Armonioase ori diforme, dupa cum, tainic, el le-a dorit sa se inalte intr-un mesaj al sau si o explorare a spatiului.
Si pamantul pare ca experimenteaza, lasand fel si fel de alcatuiri sa creasca in echilibrul sau.Cladirile oamenilor sunt incercari in care vrea sa intrezareasca ceva. Uneori, pare dezamagit, iar cladirea isi pierde sensul; iar oamenii se intreaba: ce e cu chestia asta in peisaj?…fara a sti cine a scos din ea viata si rostul. Iar casa e daramata ori reconstruita, intr-o noua incercare.
Cand nu experimenteaza, pamantul inalta munti si isca cutremure; si se transcende pe sine in regnul vegetal.
Noi, oamenii, suntem uneltele prin care pamantul incearca sa sondeze Marele Ocean; fiecare cladire e o sonda in el.
Iar noi, oamenii, rareori vedem rostul adevarat al unei cladiri, judecand-o dupa legile de la suprafata pamantului.
Al Phagora 
January 17, 2008 at 12:14 |
Mi-ai creat urmatoarea imagine foarte vie: Pamantul, a carui fatza chiar reusesc sa o vad, greoi de atata cunoastere si atat de vechi incat a alunecat de sub incidenta timpului. Isi trimite suflul greu si dens in sus, in interiorul cladirilor, ca sa vada in ce rezonanta i se intoarce ecoul respiratiei inapoi, incarcat de amprenta carui tip de suflet?
LikeLike