Al Phagora

Am aflat, din păcate întâmplător, despre situaţia gravă în care se găseşte un om, un tânăr cercetător al istoriei şi artei.

O parte din povestea lui este la

http://www.moldovanemil.ro

Există la tot pasul situaţii grave, care se pot transforma în drame şi tragedii. Tuturor acestora le suntem datori. A le aranja într-o ordine a priorităţilor mi se pare o falsă perspectivă. Nu putem noi judeca şi valoriza viaţa şi nimic din ce e mai presus de noi. Trebuie să intrăm în inima noastră, acolo unde ne vorbeşte Dumnezeu.

Din partea mea, aveţi doar cuvintele: ” Ajutaţi-l pe Emil ! “

[ Afinităţi elective]

În simpatie sau afinitatea pentru ceva sau cineva ne regăsim un model interior pe care îl vedem desenat într-o tuşă mai groasă în exterior.

E un model al Adevăratului pe care îl creştem în sinea noastră, neexplicitându-l, pentru că e dincolo de lume şi de explicaţie. E un intermediar organic, viu, între lume şi Adevăr.

Însă lumea ne oferă uneori o reprezentare a lui cu contururi mai groase, mai evidente; în care părţile sunt întru dauna întregului şi semnul în dauna sensului. Este Adevărul când începe să moară, când rămâne din el doar împrejurarea-împresurare. Dacă modelul din sinea noastră creşte, întru infinitate, cel exterior nu mai creşte.

Este ceva care începe să nu fie Adevărul . Iar acest prim non-adevăr e căutat mereu, în viaţa în care căutăm simpatie şi afinităţi. Căutăm mereu să facem un prim pas în afara Adevărului.

Drumul invers e greu; dar e drumul de la non-adevăr la Adevăr, de la moarte la viaţă.

Poate că nu trebuie doar să fim vii, ci să şi înviem ceva. Pentru că modelul care creşte viu în noi există şi în lume, ucis în feluri nenumărate.

***

Creşterea finitului este acordul dintre el şi Infinit, care implică timpul. Cosmosul (armonia) e domeniul în care orice mişcare e o creştere.

E domeniul vegetal şi nemuritor.

Veghea zborului verde-albastru

lui R.M.

A nins

în munţii Daciei.

Timpul

e-nchis în piatră.

Mai vechi decât Soarele

e-un melc al poveştii-rotite-care-tace.

Dar Zeul tânăr înfloreşte copacii !

Minunea vine azi de nicăieri.

Ieşit-a din stâncă prin lumea de dincolo, ce ne ţine departe,

Cel mai ascuns, cel mai viu dintre noi.

E-un pas care freamată punţi

în ale copacilor crengi nevăzute.

Cuvântul verii deschise l-a rostit; şi-a tăcut.

Acum, doar o rostire străbate pământul şi anul.

Afară

a nins în munţii Daciei

Iar Timpul

e-un melc închis în piatră.

[Cavalerul, moartea si diavolul]

Acum cateva zile, pe care le resimt ca pe o singura zi, am trecut prin locul in care traiam galagios printre multi oameni si unii prieteni; atunci cautam singuratatea, pentru a oferi, neintinate, roadele ei.

Nu trebuia sa caut prea mult singuratatea.

Trecand prin vechiul loc, eu, cel care invii atat de bine amintirile, am vazut in trecut doar modul in care ma simt si acum pe mine insumi. Abia acum vad ca totul era doar imagine. Imagine care nu-si avea sursa in comunicare; asta desi comunicarea exista.

In trecut, singurele persoane pe care le putem intalni sunt moartea si diavolul; cele din tabloul lui Albrecht Dürer. Le intalnim si in prezent, amestecate printre ceilalti; sunt singurele chipuri de dincolo de imagini.

***

In mereu noile zile cu munci grotesti, urc in autobuze anoste si ametitoare, greoi si fara speranta in timpul care ma poarta de-a lungul soselelor.

Caut imagini mereu, ocolind acele doua chipuri insotitoare.

Poate ca in jurul meu le vad altii, din cei carora adesea le produc o impresie stranie.

Am venit din alte vremi si ma voi duce in alte vremi. Imaginile, ochi care nu vad nimic, se vor inchide candva.

[Matematica si centaurii iluziei]

Pot sa ma gandesc la 1+1+1 sau 2+1 sau 1+2 sau 4-1 sau…

Simt procesul mintal din spatele acestor expresii si sunt fata de acest proces cam in acelasi mod in care un calaret este pe cal.

Dar procesul mintal din spatele lui “3” nu il stiu. Stiu ca exista si stiu ca, asumandu-mi-l ca inerent, mi-am interzis explicitarea lui.

Desfasurarea ori constructia lui 3 a ramas la un nivel bazal care functioneaza, dar la care nu ma pot intoarce; cineva din mine il gandeste pe 3 si mi-l pune la dispozitie; cineva cu care nu ma mai pot identifica.

3 e ceva de care am vrut candva sa dispun ca si cand mi-ar apartine. E imposibil. Mi-am interzis astfel accesul la el, traind in iluzia faptului ca imi este inerent.

Nu mai pot sa il simt asa cum calaretul simte calul sub sa. Am vrut sa il includ in mine, sa devin centaur… dar nu se poate decat in iluzie.

Dar 3 exista si functioneaza in acel cineva din mine la care cu greu mai pot sa ajung.

Deslusirea numerelor este eliberarea din iluzia centaurului.

Ego-ul e o teorie pe care am confiscat-o candva din timp. Un caz particular pe care vrem sa il aplicam generalului; ar trebui sa facem exact invers. Asta inseamna “indaratnicia”, o forma minora a opozitiei pe care o facem Divinului.

Gandirea inductiva e in zodia Racului.

Lumea ne asteapta.

Viata de langa noi creste si ne umple cautarile, vidul pe care il genereaza miscarea noastra. Mastile se lipesc de chipul nostru in cel mai firesc mod. Lumea este complementul nostru necesar. Lumea ne anuleaza in indistinctie. E un lichid din ce in ce mai vascos, pe masura ce ne dam seama de adevarul lui.

Singura salvare sunt rugaciunile care pleaca de la suprafaţa de separare dintre noi si lume. Le proiectam in afara noastra, dar nu spre lume. Le proiectam in Nicaieri si calatoresc prin acea infinit de fina distinctie, care nu suntem noi si nu e nici lumea. Acea distinctie e forma noastra, adica urma Mainilor lui Dumnezeu.

Ghiocelul despre care am scris candva, pe cand aveam 8 sau 9 ani, era nascut sub semnul Pestilor. O primavara devreme si uitata, asemeni unui navigator solitar care vede intaia oara necunoscute taramuri si isi poarta acolo pasii in vremea cand ele inca nu fac parte din lume.

O floare deschisa Soarelui ascuns, atunci cand pe cer sunt doar nori si intuneric. Destinul ei se ascunde cand vin florile deschise in bucuria Soarelui vazut.

Ghiocelul meu de demult era un “margaritar” luat de pe fundul unei lazi si inviat in palma unui copil. Nu e nicio floare care sa sufere mai mult sau sa lumineze mai tare.

Curand lumea va incepe, iar margaritarele se vor risipi in ocean. Ghioceii vor inflori in alte lumi, care nu se oglindesc in noi.

Soarele se va inalta, imaginile se vor naste; si putini vor sti ca nu au in ei imaginile, nici directia din care vin ele, ci doar oglinda.

Minţi aplatizate, cu o dimensiune pe care intunecatul le-a interzis-o, vrand sa o fure pentru sine; pentru ele suprema placere, rareori atinsa, este automutilarea in consonanta cu mutilarea exercitata de intunecat. Este auto-interdictia. Este accesul la ceea ce este negat, oferit pentru ca intunecatul e sigur ca vom nega precum el.

Refuzandu-ne o dimensiune, inventam un zeu care locuieste in ea. Cat de mic trebuie sa fie acest zeu care nu e mai presus decat ceea ce de fapt ne apartine, netrecand dincolo de noi…

Si negam fluxul Divin care trece prin “dimensiunea-lipsa”. A nega transcendenta inseamna a pretinde ca ea iti apartine. Si daca ea iti apartine oricum ar fi, inseamna ca este nimic. Asa cum multimea vida e inclusa in orice multime.

***

Orice placere a pacatului e bucuria unei vieti finite ; bucurie care se transforma in groaza pentru cel care are perspectiva vietii infinite, dar este totusi bucurie prin comparatie cu groaza absentei, a lipsei vietii, lipsa pe care o are in sine pacatul.

Intunecatul ne propune un nemarginit in comparatie cu el insusi, nu cu noi insine.

***

Poate ca fiecare din noi are mintea aplatizata perpendicular pe o dimensiune pierduta. Si trecem unii pe langa altii fara sa ne spunem nimic.

Oamenii plaţi sunt mai accesibili; avem ceea ce le lipseste. Intr-o infinita prostie si vanitate credem in sinea noastra ca intr-un anume fel ei depind de noi si ne putem juca cu ei de-a zeul. Acesta e un fenomen de baza, genetic, al societatii.