Al Phagora

Demult, în câmpii erau codri. Copaci uriaşi închideau dintotdeauna orizonturile. Niciun vârf de deal pe care să urci, să îţi arunci privirea; doar umbre şi poteci printre trunchiuri grăitoare.

Un gol nemărginit e în noi. Mersul înainte îl preface în câmpie întinsă. Şi ar părea pustie.

Dar când deschid ochii, văd pădurile verii, verzi mereu. Potecile se afundă în umbra stejarilor. Nu-i nimeni în jur şi e doar zi şi vară, mereu. Singurătatea îmi creşte în ramuri; şi mă afund în citirea drumurilor nesfâşiate.

“Mama îmi făcuse rost de cinci lei, mi-i dăduse şi-mi spusese să-mi cumpăr cu ei “măcar Citirea”. M-am dus acasă la învăţător, pe care l-am găsit în curte cu alţii, beau cafele şi jucau tabinet, şi l-am strigat. A venit la gard. I-am spus ce vroiam, şi el a întins mâna şi i-am pus în palmă mica monedă galbenă.
– Ce să-ţi iau eu, zice, cu cinci lei? O Citire costă vreo douăzeci şi cinci de lei.
– Dom’le învăţător, i-am spus eu atunci, care mă gândisem o clipă că ar putea da de la el restul, dar îmi spusesem în acelaşi timp că nu putea să facă aşa ceva, că nu eram fi-său, luaţi-mi un maculator să am măcar pe ce scrie, că de învăţat pot să mă mai împrumut, dar de scris nu pot să scriu în caietele altora.
– Aşa e, zice, bine, când o să mă duc pe la Roşiori, o să-ţi cumpăr un maculator. Da’ tac-tău de ce nu-ţi dă bani de cărţi, că nu e om sărac?
– Mă mir că mă lasă să viu şi aşa, darmite să-mi mai cumpere şi cărţi.
– Aşa e, a zis învăţătorul senin, şi a dat creanga de măr pe sub care venise la mine la o parte şi s-a întors la masă să-şi continue jocul întrerupt.”

( Marin Preda – “Viaţa ca o pradă” )

***

Adevărul este că trebuie mereu să ne cumpărăm caietele goale, locul de scris.

Universul e gratuit. Vidul, însă, costă.

Chiar dacă nu avem dascăli, ne învaţă Îngerii, copacii, aerul, materia, Universul. În cele din urmă, Bunul Dumnezeu. Cititul e gratuit, dacă te gândeşti bine. Dar cînd vine vorba să scriem, deci să spunem ceva altora sau nouă înşine, să fim învăţători, nu doar învăţăcei, locul liber ne costă, mai mult sau mai puţin.

A lua vidul înseamnă a da. Pentru nimic. E o expansiune a fiinţei informe prin noi; rămîne ca noi să îi dăm formă.

Mă întreb dacă nu cumva murim cînd făptura noastră e prea mică pentru a face faţă acestei expansiuni. Cînd caietul gol e prea scump.

Nicio toamnă nu vine; doar verile trec. Şi nimeni nu ştie cînd au trecut.

Trecători suntem, poate; dar nimic din ce trăim nu e trecător. Trăim doar veşnicii uneori uitate, alteori regăsite. Poate că veşnicia e într-adevăr o vară.

Orizontalitatea cotidianului: o pagina fara grosime adaugata timpului. Diminetile care striga doar intr-un plan bidimensional, un joc intr-o inchisoare infinita, dar fara dimensiune verticala. Cand nu putem da inaltime, nici profunzime realului, facem asta cu iluzia, cu spatiul creat de noi insine, perpendicular pe verticalitatea fiintei ( adica adimensional intru fiinta).

Si totusi, jocul din planul orizontal apartine de fapt verticalitatii. Orice unda de pe suprafata apei e creata de ceva cazut de sus ori de ceva care sare din apa.