Al Phagora

Nu putem nega (în planul teoretic) , nu putem distruge (în planul practic) ceva.

Putem nega doar o formă a nimicului, această negaţie constituind afirmarea unei alte forme a nimicului.

Dar negaţia infinită , negaţia reiterată la infinit, ca atitudine spirituală, este sau nu este, la infinit, o afirmaţie ? Negînd orice formă afirmată a nimicului, afirmăm ceva ?

Oare sufletul şi trupul sunt inseparabile în discurs?

Putem vorbi despre suflet şi trup sau doar despre suflet ori doar despre trup ori doar despre sufletul-trup ori doar despre trupul-suflet , neputînd distinge între trup şi suflet în cazul în care admitem existenţa amîndurora ?

Este plauzibil vreun dualism suflet-trup ?

***

” Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. ”

Se poate distinge cu adevărat între: ţărînă, omul făcut şi suflarea de viaţă ?

Cine poate distinge, cînd este lucrarea Personală a lui Dumnezeu , cînd nu este niciun intermediar între El şi lucrul Său ? cînd raportul dintre suflet şi trup este doar întru Dumnezeu ?

“În al treilea rând, deoarece încă nu sunteţi sigur de existenţa lui Dumnezeu şi spuneţi totuşi că nu sunteţi sigur de niciun lucru, sau că nu puteţi cunoaşte nimic în mod clar şi distinct dacă nu cunoaşteţi în primul rând cu certitudine şi clar că Dumnezeu există, urmează de aici că încă nu ştiţi că sunteţi un lucru care gândeşte, întrucât, după opinia dumneavoastră, această cunoaştere depinde de cunoaşterea clară a unui Dumnezeu care există, pe care încă nu aţi demonstrat-o în locurile în care trageţi concluzia că cunoaşteţi în mod clar ceea ce sunteţi “

( Abatele Marin Mersenne, despre “Meditaţiile” lui Descartes )

***

Nu mă pot îndoi de îndoiala proprie şi de ceea ce implică ea ( una din aceste implicaţii fiind existenţa proprie ).

Dar neîndoiala nu este credinţă. Nu mă pot îndoi cu adevărat de mine însumi, dar asta nu înseamnă că eu cred în mine însumi, că ştiu în mod clar că exist.

În esenţa ei, îndoiala nu este o negaţie, ci o afirmaţie.

A te îndoi de ceva înseamnă a exista mai degrabă tu decât acel ceva. De tine însuţi nu te poţi îndoi, pentru că nu se poate “să exişti mai degrabă tu decât tu”.

Dar asta nu demonstrează că exişti.

În existenţa de zi cu zi, considerăm multe lucruri ca neîndoielnice, ca “existând mai degrabă ele decât altceva absurd”.

E ca o comparaţie între un număr oarecare şi minus infinit. Dar fără a avea idee de “plus infinit”. Îndoiala şi neîndoiala caută o linie de plutire a fiinţei; dar această linie de plutire poate fi doar un nivel “acceptabil” al abisului.

***

Şi o amintire din lecturile (obligatorii) din liceu:

“Reflectând după aceasta asupra faptului că mă îndoiesc şi că, în consecinţă, fiinţa mea nu este absolut perfectă, căci vedeam limpede că a cunoaşte este o perfecţiune mai mare decât a te îndoi, am crezut de cuviinţă să cercetez de unde învăţasem să gândesc la ceva mai perfect decât eram eu şi am cunoscut în mod evident că aceasta trebuie să provină de la o natură care era realmente perfectă.”