Al Phagora

Dacă libertatea este în cele din urmă o posibilitate a mişcării , suma libertăţilor cuiva este mereu constantă.

A dobândi o libertate înseamnă mereu a o pierde pe alta: ne mişcăm mereu altfel , deschidem orizonturi şi le închidem pe altele.

Unii străbat în ocean distanţe impresionante rămânând în sine rigizi şi mişcându-se într-o singură dimensiune; alţii îşi pun în mişcare toate înotătoarele fiinţei, rămânând însă fixaţi asupra unui loc. Suma mişcărilor rămâne pentru fiecare mereu aceeaşi, indiferent de felul cum se mişcă.

Şi mişcarea însăşi e o încercare zadarnică de a mări această măsură dată, această proiecţie a sinei în lume.

Acea măsura este proporţia, medietatea dintre noi şi lume. Mai mult decât atât nu putem cunoaşte prin noi înşine.

Iar calea spre această cunoaştere este bucuria libertăţii. Bucuria, o integrală a tuturor faptelor şi mişcărilor sufletului.

Orice semn conţine o negaţie a sensului său. Această negaţie se vede cel mai bine în claritatea semnului, în aparenţa sa de lămuritor.

Dacă ştim semnul, ştim un ceva care nu este sensul. (Semne ale adevărului sunt peste tot; dar prin ele însele nu ne poartă spre adevăr.)

Trebuie să înotăm în direcţia contrară semnului, precum somonii în susul pâraielor. E greu ( e grea… greutatea). Şi acolo, sus, marii urşi stau la pândă.

Dacă nu înotăm în susul său, curentul inerent semnelor ne va împinge mereu în marea platitudine.