Al Phagora

Răul e o lipsă de originalitate. Ispitele deschid căi preexistente şi de obicei bătute.

În sine, fredonăm. Şi în afară criticăm, ca nişte conformişti fără speranţă. Ceva nu convine, nu se încadrează în standardul pe care îl aplicăm fără a îl înţelege. Ceva nu convine micului nostru zeu.

O repetare în gol; ca şi când am arunca o piatră care zboară în sens invers aruncării.

Poate că un sfânt vede în interiorul ispitei o îngrozitoare plictiseală.

“Orice corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă dacă nu este constrâns de acţiunile unor corpuri asupra lui să-şi schimbe starea.”

O acţiune imprimă corpului inert o mişcare veşnică, atâta vreme cât nu mai urmează alte acţiuni. Mişcat cândva, corpul inert rămâne pe veci în mişcare.

Greu de crezut asta, de vreme ce Aristotel însuşi n-a crezut-o.  În manualul de fizică de clasa a noua elevii pot citi că: “Aristotel considera că este necesar să se exercite o acţiune permanentă asupra unui corp pentru a-l menţine într-o mişcare rectilinie uniformă.”

Dar corpul fizic este doar memorie. Mişcarea lui este eterna redare a acţiunii iniţiale.

Când nu se va mai întâmpla nimic, corpurile se vor mişca rectiliniu şi uniform, în somnul veşnic. Amintirile vor fi eliberate de prezent şi vor curge egal în vise.

Dacă timpul ar curge invers, dimineaţa ar fi de fapt o seară ( de obicei mai luminoasă ) în care ai scuipa în ceaşcă, din când în când, nişte cafea. Dar cum ar fi reversul gustului cafelei ?

Dacă e uşor să scuipi ceva în ceaşcă ( operaţia inversă sorbirii ), mai greu e să-mi pot imagina un invers al gustului ( sau măcar al influxului nervos care merge de la papilele gustative la creier ).

Dacă timpul ar curge invers, amprenta pe care o pune lumea în tine ar fi o amprentă pe care o pui tu în lume. Percepţia ar deveni acţiune , iar acţiunea ar deveni percepţie.

Lumea concretă, dată de simţuri, s-ar inversa într-un edificiu pe care îl clădeşti chiar tu, în timpul invers.

Un mecanism al ispitei: dracu’ vrea să fii de acord cu o propoziţie falsă de-a lui. Şi ţi-o propune ca obiect , îţi face deci o meta-propunere de nerefuzat: obiectele nu se pot refuza, ele există.

Fiind tu de acord că propoziţia există, dracu’ pretinde că eşti acord şi cu faptul că propoziţia e adevărată.

Acceptând propoziţia ca obiect, musai să o şi integrezi în lumea obiectelor “asemenea” ei, cum ar fi propoziţiile adevărate. Ca şi când doar propoziţiile “adevărate” ar fi demne de a exista … spune taman dracul.

( Ajungem iar la definiţia axiomatică a dracului-amăgitor, în acest caz el forţând asemănarea unei propoziţii false cu una adevărată )

Băieţel

poeţel

se-ntinde

şi prinde

luna

de-un dinte

Şi luna

bătrâna

-i dă guma

s-o-ntindă

printre

cuvinte