Al Phagora

Piramidele aveau vârful în jos;

alunecam bălăngănind pe liane

până la vârf.

Acolo

prindeam fructele, ca o liană.

*

Părul meu roşu, crepuscular

culege lumina dintre frunze.

Orizontul găseşte poteci

în legănata lume, pădurea.

Pe o parte adorm, pe o parte răsar.

*

M-am întins între ramuri

ca un hamac.

Lenevie în el  fără seamăn ;

din nimic atârna un picior

care-a făcut unde în apă.

*

Omul cioplea unelte de piatră.

Mereu am crezut

că piatra e elastică;

trăgeam de pietre

ca de o minge de cauciuc.

Am rămas aici, unde se-ntind, flexate, pietrele-

-în junglă.

Mă uit şi eu la fotbal. Cu coada ochiului, mai nou.

Au început să treacă anii. Până de curând se adunau. Acum trec.

Încerc să îmi asum un nou stadiu în evoluţie. Şi nu prea pot, pentru că nu există.

*

Cel mai frumos e să te uiţi la un tătic care exersează cu puştiul lui primele pase. Fascinaţia mingii: rotundă, perfectă şi se mişcă ! Are viaţă.

Picioarele şi pământul. Corpul vertical, spaţiul cu lumile posibile.

Energiile astrale şi cele titanice; se ciocnesc, se încleştează, se prind în hora alergării.

Uneori, când alergi singur cu o minge, te trezeşti copil.

*

Privesc antrenorii şi nu mă recunosc încă în ei.

Poate că şi anii antrenorilor se adună, nu doar cei ai jucătorilor. Poate că nu trec în gol.

Poate e o altfel de însumare a anilor, descoperită după lungi căutări ori dată de vârstă.

Ajungi de la izvor în pârâu, apoi în râu, fluviu şi mare. După stagnări şi derive, începi să descoperi curenţii oceanici. Curgerea apei în apă, nivelul “meta”. Poate că aşa sunt antrenorii.

*

O dată cu energia îi transmitem mingii ceva din noi înşine.

De obicei ne semnăm în substanţa pe care mişcarea o destramă. La fotbal, ne semnăm chiar în mişcare.

*

Am jucat fotbal doar în curtea şcolii şi pe maidane. Până cândva, când mi s-a părut degeaba. Jocul s-a mutat în altă dimensiune.

De atunci n-am mai intrat pe teren. Au jucat doar alţii.

Au jucat ai mei şi pentru mine, uneori. Le sunt recunoscător.

*

Pe maidane se joacă fotbal şi se adună gunoaie. Urâtul îşi cere partea. Urâtul vede mereu o bucată, niciodată întregul; şi vrea mereu să înghită ceea ce vede.

Când se adună prea multe gunoaie, jucătorii îşi iau mingea şi rătăcesc în căutarea unui nou teren, unde e loc pentru fotbal. Am întâlnit de multe ori prin oraş astfel de jucători fără teren.

Ei şi-au pierdut terenul. Eu mi-am pierdut jocul.

Uneori mai beau cu ei o bere la Cârciuma Vrăbiilor. Vrăbiile sunt netemătoare acolo şi poposesc pe mese şi printre sticle. Acolo se descurcă drumurile.

*

Într-o zi am văzut un meci al Portugaliei şi mi-am adus aminte de fotbalul meu din curtea şcolii. De atunci, la meciurile naţionalelor ţin cu Portugalia – când nu joacă România.

Mai e loc pentru jubilări, chiar dacă se înfiripă în coada ochiului. E loc pentru Jabulani.

M-am gândit să caut cel mai bătrân copac din oraş.

Lăsând la o parte pădurile şi cercetând doar locuitorii vegetali ai oraşului propriu-zis, crescând în parcuri şi grădini – locuri în care arborii sunt desigur ştiuţi de multă vreme şi inventariaţi undeva – cred că am totuşi o misiune grea.

Caut Copacul Oraşului, centru neştiut al comunităţii vii, în aparenţă des-centrate.

Şi vă invit pe voi, orăşeni, târgoveţi ori cetăţeni care îmi citiţi rândurile, să căutaţi şi să găsiţi cel mai bătrân copac din oraşul vostru…

P. S.

De ce cred că în jurul celui mai bătrân e rânduit viul ? Pentru că e vorba de bătrânul regnului vegetal.

Apar când substituim regulile de formare ale construcţiilor corecte ale unui limbaj cu o pseudo-regulă, pe care o considerăm suficientă pentru construcţia în cauză.

Înstrăinaţi de limbajul şi discursul inerent al lumii, vrem să ni-l apropriem şi să îl reducem la alt limbaj- cel prin care ne autodefinim.

[ Trăirea e o perpetuă încercare de a formula ceva în limbajul implicit al lumii, de a ne alătura discursului universal. ]

Trăim din nevoia de a îngrădi libertatea lumii; descoperirea a ceva e prinderea unui evadat.

Ceva se întâmplă.

Rareori însă ştim ce se întâmplă. Îl ştim pe cineva care ştie ce se întâmplă şi îi îngrădim definitiv mişcarea; asta e cunoaşterea în sensul comun.

În frenezia comunicării, evadatul prins e legat mereu încă o dată de altcineva, lovit, dizabilitat… Uneori el moare; atunci se transformă în fapt banal ori truism. De cele mai multe ori acest evadat locuieşte în noi înşine. Dar dacă un om ar şti ce se întâmplă, un mecanism similar i-ar pune pe semenii lui să îl martirizeze.

Ceva se întâmplă. De fiecare dată se întâmplă o mare trecere.

Prezentul este aplicabil în trecut, nu invers. Noutatea clipei înseamnă tocmai puterea ei de (re)organizare a trecutului. Prezentul înseamnă structură, nu dat amorf. Orice clipă neignorată este epocală; ne schimbă întreaga viaţă.

Vrând să reducem noul la vechi, luăm timpul în răspăr. Cadrele teoretice şi amintirile distrate fac în esenţă acelaşi lucru.

Concentrarea analitică are în vecinătatea ei distracţia (generatoare a erorii), pentru că ambele sunt moduri de a nega realitatea şi a inversa ordinea ontologică a timpului.

Leu devorat de carnea înghiţită,

crescând în el ca o ciupercă ruptă;

i-au rămas ghearele, coji.

Muribunzii înghit structuri în tranşee

nemişcaţi, ca o plantă rapace;

apoi, sătui după ultima masă

se desfac în fâşii care merg.

Se zbat pe ţărmuri peşti flămânzi;

niciunul nu mai crede că există.

Un urs îi adulmecă şi înghite în gol.