Al Phagora

Ceea ce nu putem ascunde sunt adevărurile pe care le negăm ori le ignorăm: sunt ceea ce oricine poate afla de la noi. Le spunem în gura mare, metafizic vorbind.

În schimb, rămân secrete pentru ceilalţi – dincolo de voia noastră – chiar adevărurile pe care le recunoaştem şi din care ne împărtăşim. Singurătatea esenţială.

Acest paradox e o lege a comunicării şi comuniunii, a exotericului şi ezotericului.

Orice adevăr are o parte ignorată, care ni se sustrage şi ne curge printre degete, în văzul lumii.

Când cuvintele nu se leagă

se leagă într-un poem

scris demult.

Îl citeşti pentru ochii tăi

care nu aud

îl scrii iarăşi pentru urechile tale

care nu văd

pentru raţiunea şi alcoolurile

uitării.

E un val murdar peste frică;

o pânză din care a fugit păianjenul.

Berea are gust de scoici

ochiurile de ou

au gust de scoici.

În dunga lui “aici”

deschizând orbitele ca un strigăt,

împins mai departe şi înecat cândva

de scoicile pe care le-ai smuls din cochilii.

Mă aflu la a doua generaţie de trăitori la oraş – şi nu prea departe de brazdă.

Şi există pe lumea asta oameni ai căror strămoşi au trăit doar în oraşe, nu de câteva generaţii, nici  de sute de ani, ci de mii de ani, fără să se fi întors cândva la pământ, la grâu ori la turme. Meşteşugind, prefăcând, traficând materia şi ideile.

Comerţul: a da ceva pentru altceva, a trece de la o rădăcină la alta , improvizând; un jazz în muzica existenţei omeneşti.

Oamenii fără sol, păşind de mii de ani pe pavaje de piatră, cărămidă sau ciment. Trăind sub regi barbari, care i-au jefuit cândva, dar pe care i-au făcut, în sute şi mii de ani, orăşeni asemenea lor înşişi.

Nu ştiu dacă îi voi înţelege vreodată.

Deşi păşesc şi eu pe piatră, în sinea mea încă îmi cresc lanuri şi turme. Şi vor fi mereu în ograda mea fiinţe care se nasc, cresc şi mor fără să o părăsească.

Pe vremuri ştiam că la capătul lumii e o mare pădure.

Am căutat îndelung o carte care a fost pe-acolo. Când am găsit-o, era târziu; eram deja în liceu. Aşa că am citit din ea doar noaptea, uitând uneori de zilele care au trecut între dorinţa de a o citi şi descoperirea ei întâmplătoare. Citiţi-o şi voi, ori recitiţi-o, dacă aţi visat vreodată taigaua vie, monotonă şi sumbră. Acum un veac s-au întâlnit acolo doi prieteni – Vladimir Arseniev şi Dersu Uzala. E o poveste cu drumuri, simplă, neostentativă.

În marea pădure, viaţa omenească e o linie care se şterge. Poţi să mergi luni în şir fără să întâlneşti decât urmele umile ale unor necunoscuţi.

Undeva, pe un drum oarecare al vieţii, poţi să dai de Amba, stăpân ascuns al munţilor şi pădurilor. Dersu spunea cândva că e bine să nu-l vezi niciodată. Mi s-a părut mereu ciudat norocul ăsta de a nu vedea. Dersu şi Arseniev nu l-au avut; de-a lungul cărţii, întâlnirile cu Amba sunt ca nişte anticipări recapitulative ale fatalităţii.

*

Într-un 10 septembrie s-a născut exploratorul Vladimir Arseniev. Într-un alt 10 septembrie, tastele m-au readus fără să vreau la povestea lui.

O poveste simplă, cu bărbaţi care străbat ţinutul Ussuri. Cu un prieten singuratic, Dersu Uzala, eternul om al locurilor. O poveste care se termină tragic şi aproape schematic, arhetipal; deşi întru totul concretă, conţinând doar fapte care s-au petrecut întocmai.

Câtă viaţă e în simplitatea vieţii; şi cât de mare e viaţa atunci când vezi cât e de mică.

Munţii, sistem deductiv abandonat în contradicţie.

Abandonul, nevorbirea , transformă verbul în simplă materie, piatra primă.

Din monolit se desprind apoi blocuri ne-mai-legate prin logică.

Miezul originar creşte în gol, până când creşterea întâlneşte paradoxul existenţei golului.

Fugeam cu lancea după mistreţ, ca să nu mor.

Era noapte, cerul

rupt.

Şi-au deschis atunci vinele toţi fraţii,

poteci şi lumină, ocru roşu

curgeri săpând întuneric.

Când văd un om, e pentru că avem

aceeaşi moarte.

Când aud o vorbă, e pentru că

se-nalţă un suflu al valului ce cade-n

aceeaşi moarte.

Aleargă ascuns mistreţul,

scufundă în beznă

frângerea brazilor.

M-a privit cu spatele acea stranie pisică;

pisica-peşte vărgat, pisica-şarpe

descolăcindu-se ca dintr-un ou în efluvii,

crescând mai mare

cu fiecare pas al meu ce se îndepărtează,

în lumina pojghiţei de melc

până la marginea drumului învelindu-se.

Departe, uitând de ea , m-am oprit o vreme să-nţeleg

de ce sunt mereu pus pe drum, ca o umbră.

“Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor” (Psalmul 103 )

*

Ieri, pe sticlă, într-un documentar de pe NG Wild, era vorba despre o anumită populaţie de cimpanzei la care a fost atestată pentru prima dată – la o specie non-umană – folosirea metauneltelor ( unelte de făcut unelte ).

În “Istoria credinţelor şi ideilor religioase” a lui Mircea Eliade, pe primele pagini …

” Paleantropii nu numai că se foloseau de unelte, dar erau în stare să le şi făurească. Este adevărat că anumite maimuţe folosesc obiecte ca şi cum ar fi „unelte”, şi se cunosc chiar cazuri în care le şi prelucrează. Dar paleantropii produc, în plus, „unelte de fabricat unelte”. De altfel modul în care se folosesc de unelte este mult mai complex; ei le păstrează în preajma lor, gata să se folosească de ele în viitor. Pe scurt, întrebuinţarea uneltelor nu se limitează la o situaţie particulară sau la un anumit moment specific, cum se întâmplă cu maimuţele.”

Paleantropii produc metauneltele. Cimpanzeii utilizează metaunelte ( după ce le-au găsit – fiind vorba de nişte pietre cu care cioplesc puţin alte pietre ). Diferenţa nu e mare; iar cimpanzeii păstrează şi ei uneltele în preajma lor, nelimitându-se la “situaţii particulare”.

“Verii” noştri par din ce în ce mai asemănători cu noi, făcând progrese -lente, dar sigure- pe calea tehnicii şi limbajului.

Unde e atunci “specificul uman” ?

E ascuns undeva în realitate; realitate pe care reflectă şi o angajează în modul cel mai autentic experienţa sacrului.

În sfera sacrului ne vom găsi locul între speciile viului. Iar puii leilor, care cer  aceluiaşi Dumnezeu ca şi noi, nu ne vor învinui de antropocentrism.

Când vom înţelege cu adevărat viaţa religioasă a animalelor vom păşi dincolo de erezii.

În porturi cresc bălţi,

ciuperci ale apei plescăie nisipul.

Hipopotami fără coadă plutesc blajini,

gustă din gardul viu, ca melcii;  crengile curg, valuri sobre

în barba regelui Seuthes.

Mă-nvârt şi eu în pleoape, simt dulce

(un gust al mişcării, banal).

Afară

un om plimbă în lesă un tren,

racii rod calcar din stâlpul electric.

Ţipă în vis un copil înecat.

Se va stinge lumina,

va rămâne doar luna, cândva;

pâlpâie elipsele.

Când auziţi două propoziţii una după alta, ce conector logic puneţi între ele ?

Cerul e senin, fluturii zboară. Puneţi un “şi” între propoziţii ? Puneţi un “sau”, un “implică” ? Altceva ?

Între două propoziţii una după alta e doar timpul pur. Pentru unii timpul- în anumite cazuri cel puţin – e conjuncţie, pentru alţii disjuncţie, pentru alţii – alt conector logic.

Pentru unii, poate că rezultatul compunerii temporale a două propoziţii e mereu adevărat: după orice propoziţie poate urma orice propoziţie. Pe aceştia îi întreb: poate urma chiar şi aceeaşi propoziţie ?

Şi… am pe cine întreba ? există aceşti oameni atât de împăcaţi cu timpul ?

*

Dacă timpul este implacabil, oricare două propoziţii producând, prin operatorul temporal, o compusă adevărată, trebuind deci să acceptăm mereu – ca adevărat- timpul dintre două propoziţii ( nu însă şi conjuncţia ori disjuncţia lor ş.a.m.d. ), e dificil chiar de definit timpul dintre o propoziţie şi ea însăşi ( deşi putem defini sau intui uşor conjuncţia ori disjuncţia ori implicaţia dintre o propoziţie şi ea însăşi).

De aici ar rezulta o dimensiune atemporală a operatorilor logici obişnuiţi.

*

Însă pentru fiecare din noi timpul reprezintă conectorul logic implicit pe care îl pune între propoziţii.

( Probabil că acest conector nu are o expresie, ci – din afară – poate fi privit doar ca soluţie a unei ecuaţii funcţionale. )