Al Phagora

“Instrumentele cu coarde au apărut odată cu omenirea -încă de când primul om a fixat o tulpină de plantă agăţătoare la o bucată de lemn îndoit pentru a face un arc şi când, după aceea, a auzit, cu uimire, sunetul încântător produs atunci când, accidental, un deget rătăcitor a tras de acea bucată de plantă.”

( Chris Coetzee – “Chitara. Un ghid uşor” )

“Apollo’s most common attributes were the bow and arrow. Other attributes of his included the kithara (an advanced version of the common lyre), the plectrum and the sword.”

( wikipedia )

*

Cândva, primul chitarist a trimis o săgeată imaterială către marele Nicăieri. A rămas în urma ei o undă.

Orice undă e amintirea unei plecări fără întoarcere, în urma căreia materia se reaşază în gol.

Acel prim sunet al coardei a fost mai adânc decât tăcerea şi mai răzleţ ca singurătatea. Săgetătorii cântă şi azi la chitare, încercând să-l împlinească. Sperând că îl va împlini măcar ultimul sunet de chitară.

Cu aripile strânse zburau vrăbii

trecute prin smoală, cu ochii lipiţi;

mi-au căzut în halbă vreo două.

Câteva s-au lovit de geam,

una a spart becul.

La cârciuma vrăbiilor nu poate muri

nicio vrabie;

am închis ferestre şi uşi

cu vrăbiile înăuntru;

bem.

În cârciuma vrăbiilor

mai poate să intre doar spaţiul.

“Au mai răsărit în amintirea omului două imagini, care împodobeau peretele biroului inginerului ce poruncea asupra paznicilor de vânătoare. În acele păduri întinse din Bucovina, în care a slujit trecător şi el. Înrămate frumos şi zugrăvite în culori vii, într-un tablou era “Nunta vânătorului”. Ursul-popă punea coroane de aur pe capul mirelui şi al miresei, vulpea-ţârcovnic, cu ochelari pe bot, citea din bucoavnă, doi cerbi purtau între coarne lumânările, doi iepuri duceau trena miresei, din zbor raţe şi gâşte răspândeau flori asupra perechii, în copaci cânta păsăretul. Şi câte altele, toate. În celălalt tablou, era “Înmormântarea vânătorului”. Aici ursul-popă citea din carte, patru cerbi duceau sicriul, mistreţul săpa. Toate jivinele pădurii şi ale aerului, înlăcrimate.

Iată, se gândi Gota, şi acel vechi zugrav ştia de sâmburele de pace care doarme în firea sălbăticiunilor şi cuprinde în blândeţea ei chiar şi pe marele prigonitor, omul.”

*

“Optsprezece ani cât a sihăstrit Ion Gota în acei munţi, au picurat în marea timpului mii de zile şi de nopţi, şi abia a trecut vreo zi, vreo noapte, fără să scânteieze ceva ce părea nou şi de mirare. Uneori scânteierea se stingea în aceeaşi clipă, alteori tremura lumina ei îndelungat în gândul omului. Toate aşezau în tainiţa sufletului o frântură din raza lor, şi lumea îşi schimba nesimţit faţa, asemenea cerului din răsărit, când soarele îşi porneşte carul aurit din curţile lui de sub zări. Viaţa curgea în albia ei, umplea anotimpurile şi lunile şi zilele în cadenţa lucrurilor ce trebuiau îndeplinite, dar au început să se învrâsteze în ea fire de fapte, care se năşteau miraculos, ca reflexe ale unei voinţe din adâncuri necontrolate. Îşi dădea seama într-un târziu că altădată nu le-ar fi săvârşit, sau altfel le-ar fi făcut şi însuşi se mira de unde şi când vor fi răsărit ele. Se mira, precum cel ce-şi descoperă în păr cel dintâi fir de argint, lung şi luciu, apoi altul şi altul, fără să ştie când şi cum au crescut ele, neştiute.”

( Ionel Pop , “Inima pădurii” )

***

Ionel Pop ( 24 noiembrie 1889- 21 ianuarie 1985 ).

Vânător născut în toamnă adâncă.

Teama că ignoratul există.

Cercetăm, temători, gunoiul nonsensului, ca nu cumva să fi aruncat ceva preţios.

Trecutul – cel necuprins în prezent – nu ne mai aparţine. Iar din prezent străbate doar acelaşi rictus al unei lumi îndepărtate. Acelaşi cuvânt nesfârşit repetat, sfredelind mintea, singurul cuvânt care nu înseamnă nimic.

***

” Înconjuraţi de prăbuşirea şovăitoarelor închegări
Sufletele alergau pe lespezi – arătări –
Nici regele, nici stelele nu mai ştiau
Dacă în rugile morţilor străluceau.

Numai idolii, peste nelinişti, învinşi,
Bănuiau zilele celor stinşi
Şi peşterile lor, bizare palate
Descopereau gânduri nemăsurate.

O! dacă aţi auzi-o – dacă aţi simţi
Cântecul celui ce trăi, dar nu trăi!
“Hei am iubit şi eu odată pe Dumnezeu,
Cum iubeşte viermele rana.” ”

( Dimitrie Stelaru, “Cetate păgână” )

În principiul identităţii A = A.

Putem să “trăim”/experimentăm un singur termen al principiului identităţii- pe A fără să îl raportăm la el însuşi ( şi fără să îl raportăm la altceva, aceasta implicând deja un raport identitar A = A ). În acest caz A nu “este” nimic şi nicicum ( dacă ar fi, am avea deja A=A ).

Această trăire a lui A e însă duală. O dualitate în care ne naştem – noi şi mintea noastră – în această lume.

Principiul identităţii e o înţelegere a dualităţii ca unitate; el spune iniţial că “dublul A este unicul A” . Transcris A = A.

Dualitatea care este posibilă doar ca unitate ; şi unitatea care este prezentă doar ca dualitate, fapt reflectat în principiul identităţii.

“Uneori, închid ochii şi ascult vîntul. Atunci am impresia că şi gara asta e o nălucire, că ea nu există, e ceva de nicăieri. Rămîn aşa cu pleoapele strînse şi mă întreb unde mă voi trezi cînd voi deschide brusc ochii. Pe ţărmul unei mări? În camera mea, printre cărţi? Şi cît e oare ceasul? Pe urmă aud vîntul bufnind în geamurile înţepenite şi cîte o pasăre ţipînd în tufele de oţetari din apropierea peronului.”

(  “Viaţa pe un peron” )

*

“Până anul acesta, n-am avut decât dispreţ pentru oţetari, arbust cu o vitalitate agresivă, care-l ajută să crească oriunde. Oţetarii sunt varianta botanică a câinilor vagabonzi din Bucureşti. Cred că e imposibil să fie stârpiţi. Acum, însă, puterea lor de a măcina şi piatra cu rădăcinile îmi impune respect. Lumina amurgului îi face mai puţin sticloşi, le dă ceva feciorelnic. Şi, ascunşi pe jumătate de un zid vechi, capătă un mister care îndeamnă subconştientul meu să se legene pe ramurile lor ca într-un balansoar. E un ceas care-ţi cere să iei viaţa aşa cum e, cu recunoştinţă.”

(  “Deşertul pentru totdeauna” )

*

“Staghorn sumac grows in gardens, lawns, the edges of forests, and wasteland. It can grow under a wide array of conditions, but is most often found in dry and poor soil on which other plants cannot survive.”

( wikipedia, după Richard H. Uva, Joseph C. Neal şi Joseph M. Ditomaso, Weeds of The Northeast )

Tărâmul oţetarului, Rhus typhina , e pe coasta de est a Lumii Noi.

“Diferenţa între a fi înzestrat cu gândire şi a nu gândi deloc – între a fi ceva care are un punct de vedere subiectiv şi a fi ceva care are doar un exterior, dar este gol pe dinăuntru, ca o piatră sau o bucată de unghie aruncată – este, în mod evident, o diferenţă între tot şi nimic. Este mult mai greu de acceptat ideea că nici o altă investigaţie nu ne va spune vreodată dacă există cineva căruia să-i pese dincolo de carapacea unui homar, de exemplu, sau de faţada strălucitoare a unui robot.

Sugestia că astfel de date, atât de importante din punct de vedere moral, ar putea să ne rămână sistematic necunoscute este pur şi simplu intolerabilă. Asta înseamnă că, indiferent ce investigaţii am face, s-ar putea întâmpla să sacrificăm adevăratele interese morale ale unora în folosul absolut iluzoriu al altora lipsiţi de gândire.”

( Daniel C. Dennett, “Tipuri mentale” ; trad. Hortensia Pârlog )

***

“Valurile înspumate acopereau prova vasului, părîndu-se că marea îl va înghiţi cu totul, dar apa se scurgea de pe punte, torpilorul ieşea din nou la suprafaţă şi-şi croia drum înainte.

Cînd am intrat în Golful Olga se lăsase întunericul. Fiindcă luasem hotărârea să petrecem noaptea pe uscat, am coborât pe mal şi am făcut foc. Contrar aşteptărilor, Dersu n-a suferit de rău de mare. Torpilorul era şi el o fiinţă vie.

-La mine bine înţelege la el, spuse Dersu arătând spre torpilorul “Groznîi”. Astăzi rău supărat.”

( Vladimir Arseniev, “Dersu Uzala”; trad. Tatiana Medvedev )

Durerea fizică, disperare a unei părţi a trupului; disperare a alterităţii proxime. O viaţă ruptă, fremătându-şi tentaculele cu ventuzele închise, ca şi când nu s-ar mai putea agăţa de nimic.

***

Uneori simt cimitirele ascunse, chiar dacă au mii de ani.

E o apăsare care nu mai apasă şi o unduire a pustiului părăsit de soare, când tot ce vezi în jur contează mai puţin decât nimicul. Apele uscate, neaderente,  se întind trist şi  zadarnic; în ele nu poţi înota şi nu te poţi îneca.

Am cugetat vreme de-o zi.

Pentru asta puteam să fiu

doar partea minţii care cugetă;

dar n-am avut ceva mai bun

de făcut.

Am mâncat tot ce-am găsit

vreme de-o zi întreagă.

Mere, nuci, carne,

pâine şi miere.

Pentru asta puteam să fiu

un urs ori poate un

therizinosaurus ;

aşa se zice, dar

n-am avut de făcut

nimic mai bun.

Am adunat coloane de cifre

o zi întreagă;

pentru asta era destul să fiu, se spune,

robot ori un ecran cu circuite, dar

ceva mai bun de făcut

n-am avut.

Am stat o zi în piaţa mare, în picioare.

Puteam să fiu o piatră

cioplită sau nu, coloană

din grădina lui Saturn.

Dar n-am găsit

ceva mai bun de făcut

şi nu găsesc nici acum.

Eu nu-s nimic mai mult

decât ce este mai puţin;

dar caut zadarnic un regn mai jos.

Oră de oră tocesc

în van

neputinţa prezenţei.