Al Phagora

În seara zilei de luni, Luca găsi în cutia poştală o scrisoare. Era chiar o scrisoare şi venise din Rusia, de la Irkutsk; expeditorul ei era Matei Lerariu.

Luca o desfăcu de îndată, ca pe un cadou pe care i-ar fi fost teamă să îl piardă.

*

“Domnule Luca Deleanu,

A trecut multă vreme de când am părăsit oraşul dumitale, din motive pe care nu le-am înţeles prea bine nici acum. Acea scurtă întâlnire, cu dumneata şi d-l Marcu Georgescu rămâne unul din momentele cruciale ale vieţii mele; se pare însă că, deşi recunoaştem în sinea noastră importanţa unui asemenea moment, nu ne dăm de obicei seama de rostul lui decât în următorul moment crucial.

Vă spuneam atunci că unul din scopurile temporare ale vieţii mele este călătoria. De ce călătoresc? Ca să întâlnesc viaţa. E uşor de văzut că orice animal care călătoreşte caută viaţa.

Când eram elev de liceu, eram coleg de clasă cu o fată delicată şi simplă, în cel mai bun şi nobil înţeles al cuvântului. În timpul unei ore, cineva a chemat-o pe coridor ca să îi dea o veste grea; îi murise pe neaştepate cineva apropiat. În acea clipă pe coridor s-a auzit un sunet pe care unii oameni l-ar numi strigăt, iar alţii urlet, atât de spontan şi năucitor, încât cu greu aş fi putut crede că vine din partea unei fiinţe omeneşti. Cu atât mai mult nu-mi puteam imagina că fata aceea poate striga sau urla astfel. Acel sunet îmi bântuie de atunci existenţa.

Eu, atunci, nu înţelegeam moartea, după cum nu o înţeleg nici acum.

În pauza acelei ore am fugit de la şcoală şi am rătăcit până seara prin pădure. Nu înţelegeam moartea, dar m-am gândit atunci să caut viaţa. Simplu. Ca un animal; ca un somon, o pasăre călătoare, un tigru ori un breb. Animalele toate caută viaţa, dar poate că doar omului îi e dat să o găsească, atunci când o caută ca un animal.

Până în acea zi, colega mea îşi purta părul auriu împletit într-o coadă lungă; de atunci, n-am mai văzut-o aşa niciodată. A început şi să-şi vopsească părul, ca şi când acea culoare originară ar fi murit şi ea, ori s-ar fi ascuns dincolo de surogatele existenţei cotidiene. De aici provine şi singurul lucru pe care-l ştiu despre moarte: anume că orice moarte ne aruncă mai adânc într-o stare de anonimat.

Am început de atunci să caut viaţa. Pe urmele apei dulci, am ajuns pe malurile celui mai vechi lac. Aici m-am întâlnit cumva şi cu tatăl meu; deşi nu îl văd faţă în faţă, îl simt aproape. Atât de aproape cât nu l-am simţit decât în copilărie. Din ospiciul în care zace, cred că m-a simţit şi el aproape.

Cândva o să mă întorc în oraşul de lângă pădurea meodienilor. Am lăsat acolo o poartă cu un lacăt în plus faţă de cele pe care le avea când am păşit în faţa ei. În lumea de dincoace de poartă am lăsat în urmă şi singurătatea unei femei; cred că ai întâlnit-o cândva, în parcul cu trei zade.

Să-mi îngădui acum tăcerea ce va urma curând… e prima scrisoare pe care o scriu după multă vreme. Pe cea de a doua o voi trimite d-lui Marcu Georgescu.

Sper, ca într-un joc de copii, că vei citi sau reciti aceste rânduri într-o oră liberă, asemeni celei în care ne-am întâlnit.

Al dumitale,

Matei Lerariu”

Luca puse scrisoarea, ca pe un lucru încă neînţeles, în cartea fără coperţi din care mai citea din când în când, lângă foaia scrisă de mână.

Ceva mai târziu, înainte de a adormi, se gândi la cuvintele prin care Matei o înfăţişase pe acea colegă -“delicată şi simplă”; spre deosebire de ea, el, Luca, îşi apărea sieşi ca foarte complicat şi bădăran.

( va urma )

Noua zi de marţi se născuse parcă deja obosită şi dogoritoare. Luca nu se putea gândi la nimic şi adăsta doar pe marginea lucrurilor de făcut şi întâmplărilor neînsemnate ale zilei; oceanul interior -dacă există aşa ceva- părea să îşi ascundă mişcarea.

Simţind că nu e în stare nici de o plimbare pe jos, Luca se decise ca în ora liberă să meargă la muzeu şi chemă un taxi. Străzile erau aproape pustii; peste cinci minute Luca păşea pragul micii clădiri în care domnea mereu o răcoare subterană, cu totul alta decât cea din biroul cu aer condiţionat.

Ca multe alte muzee mici, şi cel al oraşului avea o secţie de istorie şi una de artă. Spre dezamăgirea lui Luca, la istorie era închis. Ar fi vrut să cerceteze mai atent lapidariul; poate – cine ştie?- ar fi văzut răsărind într-un cotlon al zilei lâncede una din acele pietre ale meodienilor. Un gând naiv, dar mecanic.

La secţia de artă era găzduită de câteva luni o expoziţie temporară, constând în vreo şapte-opt lucrări din secolul al XIX-lea ale unor artişti care pictaseră peisaje din oraş şi împrejurimi. Era a cincea sau a şasea oară când o vizita, părându-i-se firesc ca într-un muzeu lucrurile să nu se schimbe prea mult.

Luca se opri în cele din urmă în faţa unui tablou de la care reţinuse numele pictorului:  Dalibor Smrekovec. Tabloul înfăţişa un pâlc de arbori crescuţi din vârful conic al unui deal. De după culmea dealului răsărea sau apunea soarele. Luca privi îndelung peisajul şi abia atunci îi trecu prin minte -tot mecanic- că “soarele” din tablou ar putea să nu fie soare, ci o piatră. Cu un gest de robot, scoase telefonul mobil şi făcu o poză tabloului, felicitându-se pentru descoperire.

Simţea acum -dintr-o cauză nelămurită- nevoia să iasă din încăpere; mai avea chiar timp de o plimbare scurtă înainte de a se întoarce la serviciu. În spatele unei draperii, însă, Luca simţi o mişcare.

Dintotdeauna vrusese să vadă ce e în spatele draperiei; în copilărie curiozitatea era dublată de o teamă pe care acum nu ar fi putut să şi-o aducă aminte.

Acum nu mai era nimeni în jur; paznicul muzeului dormita undeva afară, iar Luca se îndreptă hotărât şi ridică încet draperia.

Din spatele ei îl privea un chip rotund, poate la fel de uimit ca şi al lui; nimeni altul decât Ioan Tiberiu Pop, cu rucsacul cu scule în spinare. Probabil că tocmai executase nişte reparaţii la instalaţia sanitară a muzeului.

-Bună ziua, domnu Luca. Ce răcoare îi aici la muzeu… Totdauna mi-o plăcut…

-Bună ziua, răspunse Luca încurcat, cu telefonul mobil încă în mână.

-Dacă vreţi să mereţi în oraş, poftiţi la mine în maşină, am gătat cu treaba…

Şi Luca se întoarse la serviciu în maşina roşie a lui Ioan Tiberiu Pop. O găsi nemaipomenit de confortabilă, cum sunt de obicei maşinile şi locuinţele oamenilor graşi. Pe bancheta din spate trona, ca de obicei, câinele lui Ioan Pop, întins pe burtă. Cu ocazia asta îi află şi numele: Patrocles.

-V-am văzut cu domnu profesor Georgescu, spuse Ioan Pop. Mi-o fost profesor la seral. Mare om, domnu Marcu Georgescu… Da eu mă ţineam tăt de prostii; spărgeam geamuri, mâzgăleam păreţii…

Luca îl privi intrigat de ideea că un elev la seral (unde ştia că, de obicei, îşi recuperează studiile oameni în toată firea) poate să spargă geamuri şi să mâzgălească pereţii. Însă îşi aduse aminte că niciodată nu-l crezuse în toate minţile pe simpaticul instalator, nici nu dăduse vreo valoare informativă spuselor sale; aceste gânduri îl liniştiră.

-L-aţi avut şi dumniavoastră profesor, nu ? continuă omuleţul.

-Nu, mărturisi contrariat Luca.

Ioan Pop îl privi bănuitor, ca şi când i-ar fi scăzut brusc încrederea în el. Dar apoi faţa i se lumină din nou şi ridică din umeri.

-Nu l-aţi avut profesor ? Asta e… Am ajuns, domnu Luca, s-aveţi o zi bună !

Şi Luca îi strânse mâna omuleţului, păşind apoi grăbit pe treptele clădirii de birouri.

( va urma )

-…Când eram copil – urmă profesorul – părinţii m-au dus pe valea unui pârâu de munte, pierdut printre calcare. M-au lăsat o vreme singur să mă joc în apă. Dacă, până în acea vreme, vedeam, descifram şi ascultam uimit poveştile altora, am simţit atunci că intru în propria mea poveste. Nu mă simţeam singur, deşi nu-i mai vedeam pe mama şi pe tata. Poate că mă urmăreau de undeva, ori poate că rămăseseră în lumea lor, ca pe o pagină întoarsă a unei cărţi. În apă şi pe maluri am găsit roci colorate, melci şi corali împietriţi, rămaşi dintr-o mare străveche. Pietrele culese atunci îmi populează şi azi rafturile. Eram fericit; le-am cules ca şi când le-aş fi smuls din curgerea lumii, din disoluţia în care stagnau şi le-aş fi oferit o şansă la eternitate. Pietrele rămâneau cu mine, urma să am grijă de ele; doar ştiam să am grijă de mine însumi. Copiii şi colecţionarii se cred veşnici. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că viaţa mea e doar o clipă în existenţa de milioane de ani a acelor pietre. Că, la rândul meu, sunt în viaţa lor doar un factor geologic care le-a mutat din valea unui pârâu pe un raft. Şi… cu toate astea, la vârsta mea încă mai strâng pietre şi alte lucruri. La urma urmei, nimeni nu ştie într-adevăr că moartea e ceva sigur. Poate că se va naşte cândva un om pe care moartea îl va ocoli; ceilalţi oameni vor fi desigur intrigaţi de acest fapt, deşi ei înşişi şi-au bazat vieţile pe ipoteza propriei nemuriri.

-Nu avem de unde şti că morţilor li s-a întâmplat ceva şi au trecut într-o altă stare, spuse Luca. Singura certitudine e că noi i-am pierdut pe ei. Poate că ei nu ne-au pierdut pe noi. Uneori îmi apare limpede că noi suntem cei care au plecat într-o altă lume, mereu mai opacă, avansând spre capătul contrarietăţii. Cine ştie? În această lume apar uneori necunoscuţi câştigaţi din neant; îi numim „copii”. Pentru noi, copiii sunt fiinţe tinere; de fapt noi suntem cei veniţi dintr-o lume mai tânără, iar ei poartă în fiinţa lor îmbătrânirea lumii şi apropierea de capăt. Cât de diferit, simplu şi senin mi se pare regnul vegetal… Plantele caută expresia, iar animalele – impresia. De aceea –contrar poate tradiţiei- am privit regnul vegetal ca pe un arhetip masculin, iar cel animal ca pe unul feminin, purtând în sine secundaritatea şi dualitatea. Vegetalul caută expresia unică, crescând în forme pe care le apropie de perfecţiune; însă fiinţa nu este niciodată cuprinsă în expresie, iar de aici rezultă multiplicarea infinită a formelor. Plantele se înmulţesc în virtutea acestui principiu. Copacul se defineşte prin pădure…

Luca tăcu o vreme, iar apoi îşi ridică privirea spre un trecător straniu printre ceilalţi. Era un bărbat destul de corpolent, îmbrăcat prea gros pentru ziua aceea. Barba castanie şi părul de la tâmple îi erau uşor încărunţite; avea figura blajină a unui preot de la ţară, cu o expresie în acelaşi timp visătoare şi preocupată. În mână ţinea o plasă de plastic, colorată strident, în contrast cu ţinuta lui mai degrabă ternă. Părea că, în felul lui, se grăbeşte undeva. Dar ceea ce îi părea ciudat lui Luca era faptul că simţea că acel om nu îl poate vedea, nici pe el, nici pe Marcu Georgescu şi poate nici terasa la care stau, de parcă ar realitatea lor ar fi fost mai puţin substanţială decât a străzii pe care păşea, a copacilor pe care îi privea şi a altor lucruri.

Cu această impresie de a fi fost mereu un fel de fantomă, Luca îşi dădu seama că ora liberă îi trecuse. Era deja în întârziere; îşi luă rămas bun de la profesor şi se grăbi în josul străzii, în urma omului cu plasa colorată. Parcă această grabă comună lor le apropia realităţile şi se simţi un pic mai liniştit.

( va urma )