Al Phagora

“-Şi care este izvodul artei, maestre?
-N-aveţi să credeţi când vă voi spune: vânătoarea.”

( Vasile Voiculescu – “Căprioara din vis” )

***

Cândva, o fiinţă mai primitivă decât o celulă a înglobat în sine bucăţi din corpul alteia. Poate că fără ele s-ar fi destrămat. În acea clipă n-a mai fost ea însăşi, ci un hibrid bizar, alcătuit dintr-un ucigaş autodescompus şi recompus cu părţi ale celui ucis.

De atunci, nestatornicele fiinţe ale regnului animal sunt supuse foamei, care, uneori, se cască în ele ca o despărţire de sine.  Atunci ele muşcă adânc din alte fiinţe, pierzându-şi chipul şi asemănarea  în carnea victimei, fie ea plantă ori alt animal.

În actul de a te hrăni e disperarea de a nu putea fiinţa prin tine însuţi; e o capitulare cumplită. Şi vrei să fiinţezi prin altceva, prin acea bucată de carne străină care îţi este mai vie decât tine însuţi.

*

Prin viaţa animală, omul e condamnat să ucidă. În viaţă poţi să fii doar un ucigaş sau un vânător. Ucigaşii sunt cei care nu-şi înţeleg această osândă; vânătorii sunt cei care o ştiu şi o poartă până la capăt.

Vânând pentru a face păcatul cel mai mic; acela care, o dată înfăptuit, devine păcatul cel mai mare, uciderea vieţii celei mai de preţ a lumii.

Urcam pe dealul de piatră uneori, târziu în toamnă ori primăvara devreme, într-una din acele zile noroase în care nu plouă. E un loc pustiu, împânzit parcă de pâcla unor duhuri străine, atât de vechi încât prezenţa lor fantomatică pare să se adreseze trecutului.

În deal au fost cândva peşteri, acum prăbuşite o dată cu pereţii carierei de piatră; şi poate că oameni de demult intrau în ele ca într-o poartă a adâncului.
Gurile peşterilor se deschideau sub vârful dealului. Intrările spre lumea de dincolo sunt pe culmi de munte, aproape de cer; aşa se povesteşte. Ca să intri în miezul pământului, trebuie să îl urci. Poate că porţile au rămas deschise; năruirea peşterilor le-a făcut însă impalpabile şi nevăzute.

Întors în oraş, mă simţeam ca şi când aş fi purtat pe haine praful altei planete. Amănuntele plimbării de o zi mi se ştergeau din memorie. Deşi am fost pe dealul de piatră de mai multe ori, mi-a rămas de acolo mereu aceeaşi amintire, care îmi revine uneori în minte fără să mi-o pot rosti.

Privesc doar lucrurile care se sparg ușor,
se rup și se destramă neabătute.
Dacă le-aș atinge, s-ar sfărâma
mai iute, mai orb în
timpul neliniștii.

Acestea sunt ale lumii
cele mai de preț.
Deasupra, tăcerea
de care dureros atârnă

toate șoaptele
frânte la mijloc.

Uneori continuă în semne;
alteori se opreşte la primul semn
ca la o oglindă a lumii
clipind lângă prăpastie.

Înveţi să zbori atunci
în hău, ca o pajură
de pe tărâmul celălalt.
Cu fiecare bătaie de aripă răsfoind cartea chipurilor
zadarnic te înalţi
legat de cer prin neghicitele fire de aur.

În pădurea rece, pe drum
sunt frunze necălcate;
e-amiază
şi cresc stejari negri,
arar foşnitori sub un soare umbros.

E uşor să ajungi aici
şi, totuşi, nu vine nimeni
decât rătăcit.

E-o limpede faţă ascunsă a arborilor,
mereu mai grei într-o altă poveste.
În pădurea rece
nu te priveşte niciun ochi;
(ori, poate, doar ochii vreunui
alt oaspete
nou venit, mai ales
dinspre miazănoapte.)

Nimeni nu a urcat
pe culmile fără chemare;
de parcă ar fi să te pierzi
prea departe.

Lucruri
stau în picioare netede, sferic;
se strâng în sine până îşi întâlnesc natura

Salvându-şi mişcarea în necunoscutul de sus.

Se deschid apoi
pereţi argintii de-a lungul,
niciodată întâlnind cerul.

Nicio cale în afară ori înăuntru
doar o cale de-a lungul.
Nicio cale, doar drumul

şi se sfârşeşte.

Cerul ni se deschide doar în propriile răni.
Uneori ţi se întâmplă o astfel de rană străină; din ea, sângele picură undeva într-o altă lume. Priveşti atunci, nedumerit, în oglindă, uimit poate că eşti întreg.

Trupul începe să-ţi atârne mai greu; şi ai vrea parcă să te smulgi dincolo, prin acea fereastră a rănii străine.