Al Phagora

“S-a cutremurat Omul de Zăpadă şi… s-a destrămat. Pe zăpadă au rămas numai găleata, scrisoarea şi morcovul.”

Prin parc, însă, -după o lungă absenţă- l-am văzut iar pe veveriţoi; era ceva mai dezmorţit, grăbit la niscaiva treburi neştiute de către cei prea trecători.

Aşa încât, peste noapte ori în alte clipe ferite de priviri, Omul se va ridica iar în picioare.

“Şi iepurii au început să construiască Omul de Zăpadă, iar veveriţele îi ajutau: băteau zăpada cu lăbuţele şi o netezeau cu codiţele. I-au aşezat din nou găleata pe cap, i-au făcut ochii din cărbuni, iar în loc de nas i-au pus morcovul.

-Vă mulţumesc că m-aţi refăcut, a spus Omul de Zăpadă…”

(V. Suteev, “Pomul de iarnă” )

Într-una din verile trecute l-am revăzut, pe străzile oraşului, pe J., unul din “teroriştii” copilăriei mele. De fapt, nu mă speriam prea tare de el; între mine şi J. întâmplările erau disputate cam ca între iepuraşul şi lupul din acele desene animate ruseşti, cu “Nu zaieţ, pogodi!” (asta deşi iepuraşii din desenele animate nu îmi prea plac). Era mare, cumplit, dar cam ghinionist.

Pe atunci ţineam cu toţii, mai presus de toate, cu echipa oraşului nostru; dar, în afară de asta, mai ţineam fie cu Steaua, fie cu Dinamo. Băiatul ăsta era dinamovist; şi aşa a rămas. Dintotdeauna am avut părerea că dinamoviştii au în ei ceva frust, nedecantat, nefiltrat; o anume înclinaţie de a nu se debarasa de rudimente şi atavisme. Însă J. era un necioplit autentic. Nici la fotbal nu era prea bun; uneori mi se făcea milă când îl vedeam driblat uşor de puştii din alte cartiere, de două ori mai scunzi decât el. Avea însă un şut puternic; când nimerea poarta (foarte rar), era imparabil.

Nu era, în fond, un băiat rău. Cu timpul, relaţiile dintre noi s-au mai aplanat; dacă la început îl scoteam din sărite prin simpla mea existenţă, când am crescut mai mare îi devenisem indiferent.

Când l-am reîntâlnit pe J., era îmbrăcat în trening şi avea o şapcă cu Dinamo; ca pe vremuri. Nu cred că m-a recunoscut; sunt unul din oamenii care îşi schimbă mult înfăţişarea cu trecerea anilor. El, însă, a rămas la fel; o ediţie ceva mai îmbătrânită a celui care a fost acum mulţi ani. Acelaşi lungan atletic. A încărunţit pe la tâmple, iar în colţurile gurii i-au apărut acele riduri ale dezamăgirii; de bună seamă că viaţa l-a sedus şi abandonat şi pe el, ca pe noi toţi.

L-am văzut de mai multe ori după aceea. Nu cred să aibă nevastă ori copii. Umblă singur ori întovărăşit de alţi dinamovişti cu şepci pe cap, ceva mai tineri şi mai scunzi, fără să pară “şef de haită”.  Peste el pare că a curs doar timpul, cu o undă mai limpede decât la alţii; nu s-a lipit nimic de el şi nici nu a săltat din apă vreun peşte gras.

L-aş fi chemat la o bere, însă de fiecare dată aveam alte treburi; de dragul conversaţiei, nu i-aş fi spus că ţin cu Steaua. Cred că şi-ar fi dat seama singur, de la prima ochire.

Azi am ajuns, ca din întâmplare, pe una din străzile pe care se plimba Luca Deleanu. Era ninsă, iar pe celălalt trotuar păşeau un bunic şi un pui de om, atât de mic încât mâna îi era întinsă vertical spre palma bunicului. Băieţelul s-a întors spre mine, sprijinit în vârful unui picior şi în mâna omului mare; mă privea mirat şi parcă bucuros.

“Merge nenea prin zăpadă”, i-a explicat bunicul.

“Cei mai nefericiţi erau thetes, muncitorii slobozi, fără avut, care lucrau pentru o îmbucătură şi cerşeau, când nu puteau fura.

“-Străine – spune Eurimah, primul dintre peţitori, către cerşetor (care era de fapt Odiseu)- ai vrea oare să lucrezi pentru mine ca argat (thes), dacă te-aş năimi la capătul ţarinei – şi poţi fi sigur de plată – ca s-o împrejmuieşti şi să-mi sădeşti pomi înalţi? Acolo ţi-aş da grâne din belşug, ţi-aş pune straie-n spinare şi încălţări în picioare”. […]

Ceva din zeflemeaua aceasta stăruie în cuvintele “poţi fi sigur de plată!” . Nici un thes nu putea fi sigur.“

( M. I. Finley, “Lumea lui Odiseu”; Ed. Ştiinţifică, 1968)

*

Un thes era mai dispreţuit decât un sclav; nimic de mirare.

Liber să umble pe afară, dar nu înăuntrul sistemului pe care se bazează subzistenţa; care sunt bucuriile vieţii unui thes ? Poate că printre ele e viaţa însăşi; o bucurie rară, spre care râvnesc zadarnic morţii anticei Elade.

“Nu-mi mai vorbi cu atâta uşurinţă despre moarte, slăvite Odiseu”, grăieşte umbra lui Ahile. “Mai curând m-aş învoi să muncesc ca un argat (thes) la un biet om, lipsit de stare, decât să domnesc peste morţii aceştia, care toţi au pierit.”

Foarte rar mi-am pus căşti pe urechi ca să ascult muzică. Cred că nu le-am mai folosit de mulţi ani; şi le-am folosit doar pentru ca alţii să nu audă ceea ce aud eu. Nu cred că muzica pe care vrem să o auzim are dreptul de a ne ocupa tot orizontul sonor; e doar o voce printre altele. Când asculţi doar un cântec , nu îl asculţi nici măcar pe el.

Mai cred că nu are niciun rost ca atunci când cânţi (vocal sau instrumental) să depăşeşti intensitatea naturală a vocii omeneşti. Eşti om şi e bine să te exprimi în măsura omenească. Ceea ce o depăşeşte e diform, e un chip stâlcit (poate în acelaşi fel în care un şoarece mare cât un elefant s-ar prăbuşi sub propria greutate). Desigur, în acest fel poate că n-ar mai exista concerte; dar cred că şi aşa prea mulţi oameni merg la concerte.

Îmi plac oamenii care cântă în stradă. E cea mai bună muzică. Vocea lor se aude pe fondul zgomotelor străzii; când te îndepărtezi puţin, cântăreţii nu se mai aud. E un pic trist acest lucru, însă poţi auzi, în drumul tău mai departe, muzica străzii, muzica zilei.

“Luând un drum cât se poate mai depărtat de poziţia unde se aşezase Flaminius, Hannibal străbătu defileurile Apeninilor, înfruntând apele revărsate, trecând prin mlaştinile formate de râul Arno şi având o mulţime de greutăţi de întâmpinat. Îndeosebi caii avură mult de suferit şi mulţi dintre ei pieriră. Din elefanţi se prăpădiră toţi, afară de unul, iar generalul însuşi căpătă o boală grea de ochi, din care se alese cu unul pierdut.”

( I. M. Marinescu, “Străini vestiţi în luptele cu Roma” )

*

Unul din ultimele -şi cele mai enigmatice- tablouri ale lui Rembrandt este Conspiraţia lui Claudius Civilis. 

Acest răzvrătit împotriva Imperiului avea un singur ochi, asemenea lui Hannibal, după cum băgase de seamă istoricul Tacitus.

Adunarea tainică şi jurământul batavilor -făcut întru o lege străveche- au avut loc cândva aievea. Poate într-o zi de miercuri, al cărei nume batav – Wudensdach – îl vădeşte pe cel al zeului Wodan, cel cu un singur ochi.

Nu e limpede care din cei doi ochi a fost lăsat de Wodan izvorului lui Mímir.

Zeul egiptean Horus şi-a pierdut ochiul stâng în lupta cu Set; de aceea lumina Lunii e atât de slabă faţă de cea a Soarelui, ochiul drept.

Împotrivindu-te împărăţiei pământeşti vei păşi cândva prin porţile Cerului; ca un basileu însângerat, cu sabie în mână, coroană pe cap şi un singur ochi.

Mă rătăcisem pe drumurile unui cătun din Apuseni; harta nu-mi mai era de folos şi m-am hotărât să mă îndrept spre prima casă din cale. Era o zi caldă, cu soare uscat, spre ceasurile amiezii. Mi se terminase şi apa din bidon.
Am ajuns în faţa casei după vreun sfert de ceas. De departe se vedea că e locuită: puteam desluşi silueta unei femei care torcea.

S-a ridicat deodată, lăsându-şi la o parte furca şi firul de lână. Avea ochi cenuşii, scrutători; privirea ar fi putut uşor să devină tăioasă, dar acum arăta o cuvenită prietenie. I-aş fi dat vreo treizeci de ani; părul, blond-cenuşiu, cu nuanţa mată a unui metal, îi era prins la spate.
Am avut atunci impresia stranie că de undeva, din spatele acelei imagini tridimensionale a femeii, mă priveşte o altă fiinţă, ascunsă ca după o mască; a fost una din puţinele dăţi când am simţit o a patra dimensiune.

I-am spus unde vreau să ajung; a părut uimită că m-am rătăcit. Mi-a arătat vârful de munte spre care urma să urc (nu l-aş fi recunoscut din acel unghi).

I-am cerut şi apă ca să-mi umplu bidonul; avea doar apă pentru băut , dacă mi-era sete. Altfel, apa casei era adusă de la un izvor, cale de vreo jumătate de ceas; aveam oricum să-l întâlnesc în drum.

Sete nu-mi era. I-am mulţumit femeii şi am plecat.

După o vreme, mi-am dat seama că trecusem pe lângă izvor fără să-l bag în seamă; nu-mi era încă sete, iar pe marginea potecii apăruseră firişoare de apă.

Parcă o pâclă grea mi se lăsa peste gânduri; m-am gândit atunci la întâlnirea cu femeia din amiază – şi m-am simţit deodată rău, cum rareori mi s-a întâmplat. Nemaiputând sta în picioare, m-am aşezat pe marginea potecii. Neputinţa de a gândi ; neputinţa de a face ; neputinţa de a rosti. Doar firele de iarbă uscată şi drumul, ca un fum.

“Pentru că tot trupul este ca iarba și toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba și floarea a căzut…”

Aceste cuvinte mi-au pâlpâit atunci în minte; şi poate că ele m-au vindecat. M-am ridicat şi am plecat mai departe, obosit ca după o luptă grea.

Muntele se înnegura. A plouat apoi încet, spre seară şi în tot cuprinsul nopţii.

A doua zi, în dimineaţa mohorâtă, pădurea părea că se mişcă în ritmul unei respiraţii tainice, ca blana neagră a unui urs.

Se va topi acel ochi dinăuntru
şi nu voi mai vorbi;
fără ţintă vor pluti în el peştii-

– lin,
ca şi când n-ar mai fi
valuri în curgere
nici oglindiri în oglindă.

[ Vulpea ]

E una din cele mai misterioase fiinţe.

De foarte multă vreme cred că în orice tablou apare pe undeva şi o vulpe. În copilărie, până a merge la şcoală, în aproape fiecare desen sau pictură de-a mea figura o vulpe.

Când m-a întrebat odată tovarăşa educatoare de ce pictez o vulpe într-un tablou (în care contextul era total nepotrivit, înţelegeam singur asta), am răspuns ceva de genul “because it is”.

[ Ciocănitoarea ]

Demult, când îi auzeam zborul sfârâit şi ţipătul, alergam îndată să o zăresc. Nu era o pasăre obişnuită; îi era dat să cioplească şi să sfredelească arborii, ceea ce nu-i e dat oricui. Cunoştea tainele mişcătoare de sub scoarţă, lucruri de care nu mi-aş fi dat seama nici dacă aş fi privit zile întregi trunchiurile copacilor.

[Veveriţoiul din parc]

E un domn oarecum comod şi bine instalat în locuinţa proprie. L-am mai pomenit într-o poveste.

Ceva mai încolo, în pădure, are nişte verişori sălbatici, cu o viaţă desigur mai palpitantă. Habar nu am dacă se plictiseşte sau nu în parc.  Pare să se înţeleagă bine cu fiinţele nevăzute ale zilei.

[Molia roz]

O găsesc uneori odihnindu-se, când e o anume linişte văratică în aer; am aflat că în engleză are un nume straşnic. O privesc cu tihnă şi mirare; vara multe ciudăţenii şi minuni ascunse au trup, trăiesc şi respiră ca şi noi.

(Pozele le-am făcut de când mai umblu cu aparatul foto în buzunar; nu de prea multă vreme. Dacă nu găsiţi veveriţoiul în poză, probabil că aveţi probleme cu vederea.)