Al Phagora

Raze moi, în zi senină
au ivit, la rădăcină,
brânduşe şi griciorei
pentru pruncii mititei

Trei oiţe cu scufiţe
stau cuminţi în poieniţe
şi pe gard dă veşti de bine
un cocoş bătrân ca mine

Trei albine zumzăiesc
printre flori, cu înţeles
Ca să crească pruncul mare,
puf culeg, din colţ de soare.

De câteva zile s-au întors zimbrii.

Planetele benefice, Jupiter şi Venus, erau -şi sunt încă- în conjuncţie în zodia Taurului.  Iar zimbrii crescuţi de oameni au fost lăsaţi liberi în codri în care, altădată, alergau neîmblânziţi zimbrii Moldovei.

Şamanii spun că duhurile făpturilor moarte le însoţesc pe cele vii în turmă. Turma de demult a pierit cu totul; dar zimbrii de azi îi simt, de bună seamă, pe cei din vechime; şi poate că uneori îi şi văd, în oglinda vreunui pârâu. De undeva, Tatăl Zimbrilor veghează. 🙂

Zi grea și gri, parcă n-ai fi
rugină dintr-o lume lină
ce ne-o lăsa fără lumină
când miezu-i se va isprăvi.

Mai bine-n hrube și cutii;
din geamuri verzi și sticle arse
să-mi văd privirile întoarse
în golul clipei prea pustii.

În lungul străzii, spre apus
copacii deșirau pădurea;
mai stau pe deal, în stol supus;

și-n rând cu ziua, ori aiurea,
piticul galben, pe ascuns
le taie umbra cu securea.

[O zi grea, într-adevăr; cu excepția unei ore petrecute într-o crâșmă, când am scris acest sonet.]

Așteptam ca ușa de sticlă să fie împinsă de omul din spatele ei. Acesta, însă, se oprise într-o atitudine respectuoasă, invitându-mă să trec primul. A durat câteva secunde până să îmi dau seama că omul de dincolo sunt chiar eu, reflectat într-un strat al sticlei.
N-am învățat prea mult din asta; după vreun sfert de oră, am repetat scena în fața altei uși a încăperii ticsite de oameni.

Îmbătrânind ca o umbră
țin pământul în unghii;

strângând în buze praful, printre
priviri de smalț
și-acele chipuri care mușcă
din carnea fără ochi.

Mai fug uneori
în depărtări rumegate de secetă;
și nici nu știu când soarele
a trecut de nămiază.

Culcat și lin
rotit în ceasuri lungi,
îmbătrânind ca o umbră.