Al Phagora

Cândva, urcând pe muntele Piule din Retezat, am simţit mirosul apropiat al unui urs. Se odihnea, în amiază, la umbra jnepenilor. Ciobanii locului îl ştiau; ştiau şi locurile în care poposea “ăla” în orele de arşiţă.

Un cunoscut mi-a povestit că, prin aceleaşi locuri, cu ani în urmă, un urs se înfrupta din vitele unei turme de pe Drăcşanul. Într-o noapte mâncase pulpa din spate a unei vaci, lăsând vaca în viaţă; în a doua noapte a mâncat şi restul.

Asta e ciudăţenia urşilor: îşi mănâncă prada de vie. Ca şi prădătorii cei mai primitivi, unicelulari, nu îşi ucid victimele înainte; nu îşi amestecă în hrană instinctul criminal. Ursul paşte carne.

Dacă aş adormi în amiază printre jnepeni, poate că m-aş trezi cu un braţ sau o pulpă mâncată de un urs care, dealtfel, nu vrea să mă ucidă. Şi, dacă aş avea puterea de regenerare a unor viermi sau insecte arhaice, poate că pulpa mâncată mi-ar creşte la loc până a doua zi.

*

În România cei mai mulţi urşi se nasc în zodia Vărsătorului. Acest semn zodiacal e considerat a fi “uman”; de aceea, poate, ursul seamănă atât de mult cu omul şi, în legendele noastre populare, se trage dintr-un om degenerat. La urma urmei nu suntem atât de diferiţi.

În amiază şi ursul stă la umbră. Când se ridică, ziua îi pare şi lui alta; ca şi când i-ar fi ascuns tot timpul această faţă necunoscută.

Pe insula Socotra trăieşte un crab prădător de apă dulce; o specie endemică, numită Socotrapotamon socotrensis. Despre el am aflat (din “National Geographic”) că se află în vârful lanţului trofic acvatic al insulei. Un răcuşor cumplit, aşadar.

Când ne gândim la o insulă, o vedem ca pe un uscat minuscul înconjurat de ape; şi uităm că şi pe insulă, de obicei, este apă. Iar în apa de pe insula Socotra cel mai puternic şi vorace vieţuitor e un crab.

Şi alte specii de crab sunt stăpânii lumii în care îşi duc viaţa; însă lumile lor se află în întunericul peşterilor ori, poate, în cotloane nebănuite ale oceanului. Crabii din Socotra stau la soare, mirabili şi magnifici, pe insula lor din zodia Racului.

Iar pe insulă e puţină apă şi foarte mult soare.

Omul, insular prin natură, şi-a imaginat că petecul lui de piatră şi sol e înconjurat de un ocean nesfârşit; ori, mai târziu, că fragila planetă Pământ pluteşte într-un Cosmos nebănuit de vast şi abisal totdeodată. Crabii înţelepţi din Socotra îşi imaginează probabil că ochiul lor de apă e înconjurat de un pământ nesfârşit, uscat şi arzător.

Haiku; m-am simţit mereu străin de această specie literară. Mi se pare o poezie de păianjen care culege roadele întâmplătoare ale plasei. Are ceva avid, unidirecţional, care văduveşte spaţiul de o dimensiune sau de mai multe.

Cu toate acestea, am scris şi eu, cândva, un haiku; se află aici. O raritate :); probabil singurul haiku din viaţa mea. Nu întâmplător, e cu amiază şi umbră. Iată-l:

Amiază;
doar zborul păsării
lasă o umbră

Abia atunci eşti aici, când simţi
ochii făpturilor ce te confundă cu altul;
voia fiinţelor din ramuri, nepăsătoare
la voia ta de-a fi.

Şi-acasă întors, parc-ai rămas
în hăţişul pădurii amare.
Jivine peste adânc,
necuvântătoare, mişcări
întrupate în spatele frunzei
te-au oglindit în ochiul deschis ca o teamă.
Şi-acum simţi că îţi strigă,
fug şi şchioapătă neliniştit.

Şi-acea frângere-a strigătului
înapoi adie tăcut
în pădurea amară.

“…Au bourdon farouche
De cent sales mouches”  ( Rimbaud )

…

În miezul zilei mă gândeam la arhipelagul Kerguelen. E un loc unde insectele nu au aripi; nici muştele, nici fluturii. Acolo vântul bate atât de tare, încât pot să zboare doar păsările. Mai demult am citit că descoperitorul lui, Yves Joseph de Kerguelen de Trémarec, nu a pus niciodată piciorul pe insule, ci le-a privit doar de pe vas. La fel şi eu; s-ar putea spune că le privesc de la o oarecare distanţă, legănat de valuri.

E o oră de linişte; în jur îmi zboară, lipicioase şi fără speranţă, muştele zilei. Mă cufund în impresii ca într-o zeamă incertă; aşa se dizolvă uneori acel lipici, acea aderenţă a muştelor şi a zilei care, în amiază, începe să treacă. Şi muştele încep să se înece, agonizând; apoi vin altele şi altele. Dar, când mă voi ridica de pe scaun şi voi începe să merg, muştele mi se vor aşeza iarăşi pe dosul palmei şi pe frunte.

Poate, cândva, mă voi trezi într-o vacanţă nebănuită pe Insulele Dezolării, acolo unde muştele nu zboară, pentru că vântul le-ar arunca în ocean. Însă mâine, la amiază, îmi voi dori fluturi din pădurea ecuatorială, iar muştele mă vor năpădi iarăşi în drumul spre umbră.

De la o vreme am cam obosit să umblu pe străzi în ora mea liberă; am început să caut umbra. De cele mai multe ori trec pragul unui bar de cartier; o cârciumă în care clienţii obişnuiţi sunt muncitori în construcţii şi elevi care chiulesc de la licee industriale. Când intru, pe fundal se aud mereu un serial coreean şi manele de pe telefoanele mobile.

Mă aşez la o masă – aceeaşi – şi îmi dau seama cât de otrăvitor poate fi soarele amiezii. E bine că sunt la umbră. Un loc în care nu răsună nicio armonie; un loc care ar fi hidos dacă ar avea la ora aceea vreun termen de comparaţie.  Afară soarele arde încet lumea; se poate întâmpla orice. La umbră, însă, nu se prea poate întâmpla nimic. De afară nu răzbat nici măcar amintirile. Cred că, dacă nu aş mai ieşi din bar, nu aş putea nici măcar să mor vreodată. Aş rămâne ca o fantomă în viaţă, pironită locului, la aceeaşi masă, cu aceleaşi gânduri contradictorii; pentru că acolo contradicţia e o banalitate fără de care nu se poate nimic.

Afară soarele e în ceasul amiezii; în fiecare rază lumina are, se spune, unduirile nebănuite ale unui şarpe. Un şarpe unduind în nimic. Dar ceasul amiezii va trece, iar otrava se va prelinge pe lângă lucruri; ca şi când nu ar fi fost. De fapt, nici nu a fost, pentru că această amintire se şterge o dată cu faptul.