“Dintr-o dată se iveşte,
În lumina purpurie
A apusului de soare,
Un flăcău semeţ, cu straie
Galbene şi verzi, ca iarba,
Plete lungi şi moi de aur,
Şi-o podoabă împletită
Din frunziş pe fruntea naltă.”
(H.W. Longfellow, “Cântarea lui Haiavata”; trad. Mihail Maievski)
*
Târziu am aflat că porumbul e un străin venit de departe, din Americi.
Grâul, care a crescut pe-aici o dată cu primele semănături, e din ce în ce mai străin de prezenţa omului. Aproape nimeni nu-l mai seamănă şi nu-l mai seceră cu mâna. Îţi dai seama că a fost centrul unui univers doar din cântecele populare, din tradiţii şi din rugăciuni.
În locul grâului a venit, ceva mai aproape de omul de la ţară, porumbul; cucuruzul, păpuşoiul. În acest domeniu se pare că agricultura românească a rămas şi mai în urmă cu tehnica. Până în ziua de azi îi văd pe majoritatea cultivatorilor prăşind porumbul cu sapa, culegându-l cu mâna şi tăindu-i tulpina cu secera. Sunt munci tăcute, pentru că în folclorul românesc nu există nimic profund despre porumb. Un zeu necunoscut s-a împământenit aici şi va mai foşni poate multe veacuri. Poate că avem nevoie de familiaritatea zeilor, fie ei şi necunoscuţi, după ce i-am îndepărtat pe cei vechi, ai pământului.
Mi-aduc aminte porumbul din dimineţile de iarnă; aşezat la gura sobei, bunicul curăţa ştiuleţii într-o găleată de tablă. Mă trezeam, de obicei, când găleata era aproape plină cu boabe aurii, iar afară răsărea Soarele.
Al Phagora 