Al Phagora

Zâmbesc din trifoi
nătâng
Arunc cu cenușa zilei în sus
Și ce dacă?

Atât de obosit că mă simt
bine.

Mă lăfăiesc anxios în iarbă
și zeul îmi spune ceva la ureche
Orice mi-ar spune
nu aud decât:
”Te-ai îngrășat, Ioane!”

Și iar zâmbesc nătâng
culcat în trifoi.

Mă înțeleg cu floarea
asupra înțelesului fluturelui.

Mă înțeleg și cu mierla
asupra înțelesului.

Și cu toată lumea
de pe drum.

Dar pe marginea oricărui drum e un strigăt
cu care nu te poți înțelege;

Fluturele a trecut chiar prin el
mai departe,
ca prin nimic.

Lumina, carne
brusc strânsă în jurul meu,
ca brațele unui înecat.

Deschid pleoapele în
oameni, îi împing
violent, ca și când
ar putea să cadă undeva.
Ca și când eu
aș putea să cad.

Lumina, prelinsă
pe globul ochiului, ca
mâzga unui melc.

Și nu mai pot închide ochii;
apasă în ei frunze coapte
sau poate oameni și mâini.
Sub cerul pătrat răsuflu-n amiază
din mugetul unui vierme mort.

Așa sunt eu, doar
pe globul ochiului,
ca mâzga unui melc.