Al Phagora

M-am întrebat cândva dacă un poet ar trebui să citească foarte multă poezie sau, la extrema cealaltă, foarte puțină ori deloc.
Din starea poetică e foarte ușor să cazi; și cel mai ușor e să cazi în cuvintele altcuiva. Pe lumea asta sunt foarte multe poezii care se potrivesc aproape oricărei trăiri. De potrivit, se potrivesc; dar nu o exprimă. O poți exprima doar tu, cel care scrie. Și e greu să o scrii; se poate compara cu efortul unui cățărător care e legat sau nu în coardă (”cap de coardă”, desigur). Când cade și nu e legat în coardă, starea poetică se face pur și simplu praf. Când e legat în coardă, starea poetică va cădea într-o poezie scrisă de altcineva, un reper confortabil pentru aspirantul spre culmi; dacă nu își dă seama de asta, dacă se complace în facil, scriitorul va ”plagia” inconștient.

Recunosc acum o tâmpenie pe care am comis-o de mai multe ori pe acest blog. Scriam câte o poezie, apoi căutam cu google dacă nu cumva câte o sintagmă prezentă în poezie a mai fost folosită de cineva. Dacă se întâmpla asta, rescriam poezia; până când toate ”expresiile frumoase” -cum le ziceam în clasele mici- din poezie erau ”unicate”, erau în premieră pe net. Multe poezii de aici au trecut prin acest proces de reexprimare. Unele au pierdut mult, altele au câștigat.

Când citești o poezie, trebuie să o citești ca și când nu ai fi putut, în vecii vecilor, să o scrii tu. Doar atunci o citești cu adevărat. Dar câte poezii adevărate există?

E ceva de tare demult
în razele dimineții; poate râsul unui copil
de-acum multe mii de ani.
Pe prundul de lângă râu și-a oprit o clipă
picioarele goale și-a surâs departe,
pentru bătrânii nenăscuți și poate
pentru mine.
Ca râsul lui
nu-i nimic mai zglobiu și limpede
și totuși mă lovește ca o aripă gravă,
când merg dimineața pe mal și-ntreb
ce rămâne.
Ca o carte foșnește lumina atunci lângă râu
pe valea dulce.

Din rană, o ciupercă
se înalță străveziu, simetric,
în muzica ei
de operă.

Domnului Ionescu nu-i ajungeau banii pentru medicamente, așa încât nu și le cumpăra pe toate. În ziua aceea trecuse totuși pe la farmacie și apoi pe la direcția de asistență socială a primăriei; n-a rezolvat mare lucru.
Era iarnă și ploua; pe trotuar, din loc în loc, bălteau ape și noroi. Domnul Ionescu, îmbrăcat în pardesiul lui vechi, mormăia ceva -nu de bine- la adresa guvernului și președintelui.
Înainte de a ajunge pe strada unde locuia de mai bine de patruzeci de ani, își aduse aminte că ar mai putea trece pe la un ghișeu. Nu era nicio grabă, putea să meargă și în ziua următoare. ”Hai să mă duc acum, dacă tot am ieșit”, își spuse domnul Ionescu.
La ghișeu nu mai aștepta nimeni; cu toate acestea, nimeni dinăuntru nu se grăbea să-l asculte. Prin deschizătura tăiată în sticlă, domnul Ionescu putu să vadă o funcționară tânără, șleampătă și machiată strident; citea dintr-o revistă lucioasă rubrica despre sănătate și sex, în timp ce își dădea unghiile cu ojă roșie. În clipa în care funcționara i-a aruncat obișnuita privire plictisită, domnul Ionescu și-a dat seama că stă față în față cu moartea însăși.
Acea clipă cumplită i s-a părut oarecum dezamăgitoare. Putea totuși să aibă mai mult stil, măcar cât femeile din vremea tinereții lui. ”Ei, fiecare are moartea pe care o merită”, se resemnă domnul Ionescu, înainte de a cădea secerat.
Moartea a sunat imediat la 112, anunțând întâmplarea cu o voce spartă și afectată, ca o prezentatoare de știri tv.

Ești matur atunci când începi să înveți și de la oameni mai tineri; oameni mai tineri care uneori n-au învățat niciodată de la cei mai tineri ca ei.

Dacă nu ai rău de mare poate că nu o să-ți dai seama niciodată că ești închis în cala unei corăbii plutind pe valuri.

Atât de mult am mers
după zborul unei bătăi de aripă
pe care clipele n-au putut să o țină;
m-am rătăcit printre arbori, am văzut născându-se ramuri.
Dintr-un semn, mai multe semne ce cresc
și-n fiecare din ele e apa din pământ; alergam
împiedicat de rădăcini, odihnind în umbre.
Am mers până am început să mă ascund,
ca un străin de lume și de mine.

Uneori voiam doar să dorm
oriunde cădeam ca o ultimă urmă;
dar îți vedeam zborul fragil printre arbori
și-atunci fugeam mereu, după el sau departe de el,
cerșind uitarea în cercurile minții.

De-a lungul timpului, mai mulți bărbați care s-au îndeletnicit cu arta scrisului au încercat să descrie realitatea din punctul de vedere al unei femei, al unui personaj feminin. Am luat acest lucru ca pe o premisă literară. Altfel, mi se pare cu totul neplauzibil; oarecum o impietate, dar și un fals.
Ca bărbat, pot să spun că nu știu cum se vede lumea din perspectivă feminină și nu mă interesează. Dar bărbații au câteodată multe pretenții, inclusiv aceea de a se putea pune în pielea unei femei. Despre femei ce să mai zic, ele pretind și mai multe. Însă, dacă ficțiunea e de calitate, în majoritatea cazurilor o apreciez.

(Mi-am adus aminte că acum aproape vreun an am scris și eu din punctul de vedere al altcuiva; anume al unui taur placid și solitar. Rezultatul se află la această adresă: http://amintiri-din-cretacic.blogspot.ro/2014/01/iarna-de-iarba.html. Din păcate, sentimentul bovin al ființei este, pentru tot neamul nostru de quasi-maimuțe, ceva imposibil de realizat. E simplu doar să-l imităm, să-l mimăm, pentru că suntem un fel de maimuțe. Dincolo de prăpastia dintre speciile noastre, însă, m-a ajutat mult faptul că taurul e și el mascul; asta conferă demersului o anume autenticitate.)

Când se întâmplă un fapt concret, nu se poate întâmpla o dată cu contrarul său. Faptele și procesele concrete sunt conforme cu ele însele. Așa e în natură, ori așa ne place să o vedem sau să o definim implicit. Un discurs poate fi contradictoriu în sine, un fapt care s-a întâmplat- nu.
Ființele supranaturale -în care unii din noi cred- există ca și natura (ori chiar într-o mai mare măsură, spun unii), dar există în mod contradictoriu, paradoxal.
Zeul poate să fie în același timp A și non-A. Pentru unii, asta e doar o trăire -poetică, să-i zicem- a unei teorii contradictorii; pentru alții, e o experiență existențială. Pentru cei din urmă, zeul paradoxal e o prezență concretă.

Îmi imaginez uneori această prezență ca pe o ceață luminoasă care risipește iluzia formelor distincte. Și simt că, învăluit de ea, mi-ar fi o teamă cumplită, ca unuia care nu știe să zboare, dar plutește -ca și când asta ar fi firesc- deasupra tuturor lucrurilor, fără să înțeleagă de ce.

În conferința ”Cartea” (1979), J.L. Borges observa că țările și-au ales ca reprezentanți literari niște oameni care nu le seamănă prea tare; cineva diferit sau chiar contrar spiritului nației, cineva care să le fie ”antidot” împotriva defectelor. Astfel, Anglia îl are pe Shakespeare, Germania pe Goethe, Franța pe Hugo, Spania pe Cervantes.
Dacă România îl are pe Eminescu, afirmația lui Borges rămâne în continuare valabilă. Eminescu seamănă foarte puțin cu românii, chiar și cu cei din literatură; poate cu excepția celor care l-au imitat.

Cred că românii l-au înțeles -cel puțin din când în când- pe Eminescu. De multe ori l-au înțeles, mai bine decât critica literară, și oameni simpli, din cei care nu citesc prea mult; poate așa cum geții cei ”sălbatici” au putut să fie mișcați de versurile lui Ovidiu, exilatul din Tomis.

(Răsfoind câteva fragmente traduse din Tristele lui Ovidiu, am dat de această zicere:
”Poeziile nu sunt mai barbare ca locul în care au fost scrise.”

Dacă e așa, atunci e bine să fie scrise.)