La începutul anului 1990, în orașul meu au sosit mai multe mașini încărcate cu pachete de ”ajutoare” din Europa occidentală. Mai mult decât conservele din pachet m-au uimit atunci șoferii de tir îmbrăcați corect, aproape elegant, respectuoși și educați. În plus, știau să cânte la pian piese clasice. Nu prea semănau cu șoferii noștri. O dată cu aerul de libertate respiram atunci încrederea că asta e direcția în care ne îndreptăm.
Se pare că m-am înșelat drastic. Nu-mi vine să comentez acest subiect. Poate că progresul e o iluzie; există doar perioade de elan colectiv care lasă în urmă ”un zid părăsit / și neisprăvit”, ca în legenda Mănăstirii Argeșului. În țara noastră, în care de-a lungul istoriei nu prea rămâne piatră pe piatră, nu-ți prea vine să îngropi nicio jertfă în ziduri.
Al Phagora 
December 30, 2015 at 12:11 |
Am îngropat prea multe jertfe în ziduri Nautilus. Poate chiar aici este ceva ce nu înțelegem. La ce sunt bune zidurile?
LikeLike
December 30, 2015 at 12:17 |
Le-am îngropat altundeva, nu în ziduri. Românul nu-i dedică niciunui scop constructiv prea mult din ființa lui. Toarnă fundația (”avem un fond bun”), pune câteva cărămizi și abandonează.
Construcțiile oglindesc universul, lipsa lor și abandonul oglindesc devastarea universului.
LikeLike
December 30, 2015 at 12:20
De ce abandonează românii? Mă recunosc oarecum în haosul românesc. Aveți o explicație?
LikeLike
December 30, 2015 at 12:56
Mă regăsesc și eu -prea bine- în poveste. Poate că ar trebui să sperăm mai mult. Iar pentru speranță nu există rețete, cu toate că se scriu multe cărți de rețete.
LikeLike