Al Phagora

Mi-am lipit de ploaie tâmpla,
s-au lipit de tâmplă trei
frunze tomnatice.

Și altceva nu văd
cu tâmpla, ochiul orb.
Doar ploaia lipită de tâmplă,
tâmpla lipită de frunze,
lumina înflorind
fără chip.

Și altceva
nu-mi trebuie să văd.

(poem al imaginii ascunse trimise de Rhea)

”În fiecare scorbură era așezat un zeu.

Dacă se crăpa o piatră, repede era adus
și pus acolo un zeu.”

(Nichita Stănescu, ”Elegia a doua, Getica”)

-La noi în firmă totul e mai simplu
(zise mecanicul cu fața neagră ca funinginea).
Ne bazăm foarte mult pe oameni.
Hai să-ți arăt motorul trenului
(și mecanicul deschise ușa).
Șapte oameni alergau pe câte o rotiță, ca hamsterii.
-Și ei mișcă trenul?
-Da, ce ai vrea? Totul e simplu, nici măcar
nu trebuie reparat.

Când m-am uitat mai atent am văzut că roțile pe care alergau oamenii
erau făcute tot din oameni
vii, gâfâind, încolăciți ca fachirii.

Am ieșit pe ușa care
s-a deschis înaintea mea cu pași de om;
aveam bilet la compartimentul de lux.
Sandalele mi se lipeau mereu de
podeaua murdară, mirosind ciudat a sânge vechi și catran.

M-am trântit pe canapea
și arcurile mi-au intrat în coaste.
Sar în sus, am visat, totul e-n regulă, ce bine.
Dar canapeaua îmi zâmbește umil, e făcută din spatele
a doi oameni costelivi. Coatele lor mă izbiseră în spate
la o zgâlțâitură a trenului.

M-am speriat atunci și am scăpat pălăria cu biletul pe fereastră,
ca domnul Goe. Ce-i de făcut?
Fără bilet nu pot rămâne aici, pe canapea.
Am ieșit pe fereastră, printre oamenii agățați de tren,
de îndată ce între ei s-a deschis o scorbură.

În fiecare scorbură era așezat un om.

Sunt mii de oameni agățați în ciorchini, ca termitele
pe istovita dihanie alunecând pe șine.
Din miile de fețe întunecate
poate un om zâmbește.
Să zâmbesc eu?
Din dinți îmi picură
sânge vechi și catran. Trenul pufăie.
Zâmbesc cerului,
delirul dinților albi.

(poem al imaginii ascunse trimise de Lucillette )

Tânără era vara. Și oamenii pământului nu se ofileau în glastre.
Lumea lor era aproape ca lumea basmelor; și, de aceea, ființele din basm pășeau din când în când și pe pământ.
Oamenii cântau peste munți și văi. Îi auzeau și lupul și ursul din văgăuni; și le pricepeau bucuria.

Era vară. Vara cea dorită de toți oamenii pământului; poate pentru că seamănă atât de bine cu veșnicia.

Vara își picură în baltă ultima miere. În ape se țes pânze verzi, peșteri plutitoare deschise tainic în adâncul împărăției unde nu va ajunge nicio întomnare.
Doar ochiul se va închide -vremelnic- când frunzele veștede vor pluti, din ce în ce mai multe, pe luciul stins. Atunci, pentru câteva luni, soarele dinăuntru nu-l va întâlni pe cel de afară.

Stătuserăm treji aproape toată noaptea; aveam examen a doua zi. Eu citisem asiduu primele patru și ultimele patru cursuri, cele din care întotdeauna se dădeau subiecte la oral. Dacă profesorul nu te întreba nimic din restul, puteai lua garantat un opt, ba chiar zece. Horațiu își făcuse servite. (Pentru cine nu știe, o ”servită” -spre deosebire de fițuică- e o hârtie pusă la vedere pe bancă, o pseudo-ciornă scrisă acasă; în cazuri extrem de fericite, dacă subiectul e pur teoretic, poți s-o predai în loc de lucrare, vezi și http://www.romlit.ro/copiu_fiuic_servit.)

Pe la cinci (anagrama lui ”cinic”) am comis imprudența de a adormi. M-am trezit zgâlțâit de cineva pe la opt jumate, la nouă aveam examenul. Înghit o cană de cafea, ca șarpele boa, apoi o trântesc pe masă, pătând fix servitele lui Horațiu. Ori s-a decis să nu mai copieze, ori le-a luat pe cele pentru examenul din ziua următoare, de pe aceeași masă. Foarte probabil ultima variantă.

Alerg spre facultate cu servitele lui Horațiu în mână. Nu-mi mai aduceam aminte nimic din cursuri, așa e dacă adormi când nu trebuie. În condiții normale, aș fi intrat la examen printre ultimii, ba chiar ultimul, mai având astfel timp să mă uit pe cursuri și mizând și pe clemența profesorului (niciodată n-am văzut să fie picat ultimul candidat din examen, în afara cazului în care erau picați toți). Dar, gândindu-mă să fac o faptă bună și să reușesc să-i pasez cumva lui Horațiu munca lui de-o noapte, am intrat printre primii. Cu servitele în mână, evident.

-Ce-s astea? mă întreabă profesorul.
-Sînt de chimie… niște cursuri, zic eu.
-Ești student și la chimie?
-Nu.
-Îți place chimia?
-Nu.

Am luat șase. Super! Ce mai puteam să zic…
De îndată ce-am ieșit din sală, a început cursa de trei mii de metri garduri spre facultatea de chimie a lui Horațiu. El avea examen scris. Identific sala și mă rezem de un perete, cu servitele în buzunarul de la spate al blugilor. Dacă i-ar veni ideea să meargă la budă… Dacă… Am stat vreo oră, delectându-mă cu figurile de psihopați ale studenților la chimie. Într-un târziu, iese și Horațiu din sală, transpirat tot, dar livid.

-Ce faci, ai știut ceva? îl întreb.
-L-am luat.
-Bravo mă! Și eu l-am luat. Merem la o bere?
-Nu. Cre’ că mă duc direct la curve.

Se-ngălbenește hârtia
pe care încă n-am scris nimic.

1. (O problemă mai veche, am propus-o și pe site-ul meu fosil ”Amintiri din Cretacic”, http://amintiri-din-cretacic.blogspot.ro; aici o formă ușor modificată)

Dacă stai nemişcat şi ţii pe spatele gol, timp de 3 ore, o placă pătrată de 1 metru pătrat răcită constant la 0 grade, răceşti. Dacă placa are însă 0,1 milimetri pătrați, nu răceşti, indiferent unde este plasată pe spate. Care este aria minimă a plăcii a.î. să existe pe spatele tău o zonă în care, dacă o plasezi timp de 3 ore, vei răci ?

2. Îți cumperi un laptop nou, după care pui pe el tot felul de programe și fișiere. După ce îl încarci cu date, laptopul este mai greu sau mai ușor decât înainte?

Balaurul răsuflă doar noaptea, o dată.
Cei ce nu dorm îi simt
duhoarea de inimă arsă
și închid ferestrele luminate.

Balaurul privește cu un ochi ferestrele,
focul din jarul lui, copil hrănit
de om în ceas de noapte. Apoi
se târăște îndărăt în beznă.

Mai demult i-am promis lui fiu-meu că o să-i iau ceva de la București, unde urma să stau doar pentru o zi, aceea fiind de Duminică. M-am întors fix cu mâna goală, însă a doua zi dimineața m-am înființat la un magazin de la noi, de unde i-am cumpărat lui Bujorel un cangur. De jucărie, firește. Acela a fost cadoul ”de la București”.

Cangurul a rămas bucureștean până în ziua de azi. E un cangur de București, deși probabil n-a fost niciodată pe-acolo. Bucureștiul este originea lui. Originea, locul de unde ești, dar unde poate că n-ai fost.

De atunci, când merg cu trenul mă uit uneori pe fereastră să văd un cangur venind din urmă în pas săltat și poate depășind trenul. Ceea ce, ținând cont de viteza trenului, este foarte plauzibil.