Al Phagora

D-l Popescu era angajat cu salariul minim pe economie. Nu fusese mereu așa, iar d-l Popescu păstrase câteva metehne din vremurile mai bune; de exemplu, își rupea din venit câteva firimituri pentru vrăbii, guguștiuci și copiii de pe scara blocului. Și, cafegiu cu vechi state, în fiecare dimineață lucrătoare își lua o cafea de un leu de la dozatorul din fața instituției unde plimba mătura și mopul în speranța că va ieși, într-o bună zi, la pensie.

Într-o bună zi, însă, pe drumul spre dozator, d-l Popescu a observat un om al străzii. Un tip dealtfel simpatic, care părea clar mai în vârstă și mai amărât decât el. Și nu cerșea, lucru care îi înmuie inima d-lui Popescu. Așa că îi oferi amărâtului leul care altfel ar fi mers la dozator; în ziua aceea nu-și mai bău cafeaua la serviciu, convins că -în ciuda durerii de cap- a făcut o faptă bună.

În ziua următoare, bătrânelul străzii îl aștepta în același loc, iar d-l Popescu i-a dat din nou leul.
”De ce să dau banii pe cafea?”, se întrebă d-l Popescu. ”Nu mai bine ajut eu un om cu un leu în fiecare zi?”
Și chiar așa s-a întâmplat. În fiecare zi omul străzii își primea leul, d-l Popescu renunțând complet la cafea. Nu mai bea nici acasă, în ideea că ar mai putea să ajute vreun oropsit al vieții.
Aceste lucruri au decurs natural, fără vreo neliniște sau întrebare existențială din partea d-l Popescu, până în ziua când a observat ce făcea bătrânelul cu leul primit. Probabil ați ghicit de multă vreme: își lua o cafea de la dozator.
La început d-l Popescu s-a enervat, ca mine și poate câțiva cititori neavizați. Apoi a crezut o vreme că omul își luase doar în acea zi cafea de la dozator (dimpotrivă, își lua chiar în fiecare zi un ”expresso lung”, butonul nr. 2).

”Ce să-i faci?” se gândi apoi d-l Popescu, la rece. ”Poate că-i e poftă și lui de-o cafelucă dimineața, cum mi-a fost și mie. În gunoaie se găsește destulă mâncare, dar nu și o cafea caldă. Poate că omul are nevoie nu doar de strictu necesar, ci și de oleacă de lux, ca să-i semene viața a viață.”

Și d-l Popescu șterse cu mopul peste locul unde scuipase în urmă cu câteva secunde.
”Mda, asta e! Da’ de țigări nu mă las!”

Când ești solidar te simți ca și când solidaritatea s-ar întinde la infinit; nu-i vezi limitele -nu prea îndepărtate-, nu-i vezi mărginirea… Asta e.

Prin mări străvechi
dă din urechi,
ca o moluscă
trecând prin vremuri
viața-i îngustă;
dar marea-i mare,
spală și țărmuri
imaginare.

Haloweenul a ajuns una din acele ”sărbători” ieftine, globale și globaliste. La noi evenimentul este și un produs tipic al școlii românești, fiind marcat prin diverse acțiuni în cadrul unităților de învățământ, de exemplu la grădinița lui fiu-meu.

Cu ocazia asta i-am cumpărat lui Bujorel un costumaș de Dracula, pentru că fiu-meu este un gentleman veritabil.

-Ce costum e ăsta, Tati?
-Păi…ăăă… e un costum de vampir.
-…da ce e ăla: vampir?
-Vampir înseamnă un fel de nene. E un nene care nu doarme noaptea.
-Da înseamnă că doarme ziua?
-Da, ziua doarme.
-Da de ce doarme ziua?
-Pentru că… îl dor ochii. Îl dor ochii de la soare.
-…Da Tati, să știi că și pe mine mă mai dor ochii de la soare!
-Acum te dor?
-Nu.
-Bine.

Mai târziu s-a văzut câtă lipsă de inspirație am avut. Doamna educatoare i-a spus că e un costum de prinț.

Să mergi la arat,
omule
care-ai rămas.

Nu mai e nimic pe câmp, niciun pas,
niciun reazem în murmur și șoapte.

Lumina e mai bogată undeva în înalt
cu un țipăt de pasăre, departe.

(un poem de Pan Mohua, poet chinez modernist; traducere de Alexandru Andrițoiu și Ioan Budura, în volumul ”Antologie de poezie chineză modernă și contemporană”, Ed. Minerva, 1990)

Mâneca de la cămașă mi s-a rupt.
Mama când se-așează să mi-o coasă
Acul care-i trage-n urmă ața
Coase și durerea ei în pânză.

Părul mi-e în neorânduială
Spune sora că-i urât așa
Le voi face oamenilor silă.
Și mă piaptănă cu-ntărâtare,
Însă ea și-a pieptănat și jalea-n
Părul meu, lăsându-mi-o acolo.

Am plecat de-acasă la drum lung
Până-n munții unde-apune soarele.
Fratele mi-a spus că prea-ncet merg
Pentru cât am zis că mergem astăzi.
El întinse mâna să mă tragă
Însă jalea lui
A trecut din mâna lui într-a mea.

Iar acum pe iarba de smarald
Sunt la sute de li departe de casă.
Jalea mamei a ieșit din cusătură,
Jalea sorei mi-a căzut din plete,
Jalea fratelui și ea, din mână
Și din ele-mi împletesc o plasă
Deasă, a jalei, să mă învelesc.

Te privesc
ca și când ai putea respira
într-o lume strivită.

Uneori îți uit numele
care nu poate numi
doar o imagine sau mai multe,

Uneori
îți caut nebun urmele
între filele rupte.

Mă plimb în cerc pe străzi,
e toamnă
și cercul se strânge

mereu, poate în jurul
unei guri de canal.

Uneori, deodată, îmi zâmbești
așezată pe o ramură de platan,
întreagă, ca o zână a serii.

(Un text mai vechi, publicat întâia oară la adresa http://amintiri-din-cretacic.blogspot.ro/2014/01/steluta.html.
În viață sunt unele lucruri pe care -dacă nu le falsifici- pur și simplu nu le poți depăși.)

Acum mulți ani, prin lunile noiembrie-decembrie, obișnuiam să mă plimb pe străzile unui cartier de case. Era sezonul tăierii porcilor, iar ceața răsuna uneori de guițături finale; însă mulți dintre locuitorii cartierului nu erau de acord cu această barbarie și ascultau, la maxim, muzică. Simfonică, firește. Astfel, cântecul de lebădă al porcului ajuns cu cuțitul la gât se amesteca în mod ciudat cu simfoniile lui Beethoven, concertele brandenburgice ori sonatele lui Brahms.
De multe ori oamenii ridică în jurul lor ziduri -fie ele și muzicale- pentru a se proteja de urâțenia implacabilă a realității; de obicei habar nu au și nu le pasă cum se vede din afară cetatea lor.

Nu am tăiat în viața mea un porc; însă, într-o vară, am căpătat o bogată experiență în tăiatul păsărilor.
În urma desființării CAP-ului din satul bunicilor mei, ne-am pricopsit cu o vacă. Era mică și bălțată, alb cu negru; îi dădusem numele de Steluța.
Pe timpul verii, Steluța era priponită la câmp; în fiecare zi mă duceam să îi dau apă, la prânz și seara. Atunci eram așteptat pe lungul drum, de către bătrânele satului, ca să le tai niște păsări. Din superstiție, femeile nu tăiau animale, lăsând asta în seama bărbaților; iar bărbații lor, de multe ori în viață, nu prea obișnuiau -din milă sau repulsie- să ia din când în când gâtul câte unei gâini. În medie tăiam cam una-două păsări la prânz și trei-patru seara, la întoarcere; cuțitul era ascuțit mai mult sau mai puțin, așa încât simțeam de multe ori o ușurare când, în fine, pasărea -găină, curcă, rață sau gâscă- zburătăcea prin șanț fără cap. Fără să neglijez aceste fenomene, ajunsesem să fiu oarecum imun. Pot spune că, în ansamblu, a fost o vară plăcută.

Steluța era o vacă frumoasă; pe câmpul neted și întins, fără copaci, dacă mă întindeam jos, silueta vacii apărea la fel de impresionantă ca un munte. Dacă mă ridicam în picioare, eram mai înalt ca ea. Seara, după ce o adăpam, așteptam să aud mai întâi țârâitul greierilor și abia atunci plecam spre casă, pe drumul binecunoscut.

Îmi era dragă Steluța și mi-a părut tare rău când a murit la naștere, în iarna aceluiași an, o dată cu porcii. Doar un an am avut-o în grijă; așa a fost să fie.
Animalele domestice vor mai trăi și vor mai muri în continuare, fie din cauze naturale, fie ucise de ocrotitorul lor, omul.

Se spune că Zeus transforma în constelații ființele care-i erau dragi; cred că undeva, pe cer, există o constelație alcătuită doar din două stele: Steluța și vițelul.

Nu știu să dansez. Mi s-a părut că știu cândva, când am câștigat un concurs de dans, datorită partenerei. Acum, însă, făceam parte din juriul unui concurs de dans și trebuia să-mi dau cu părerea, deci să dau note de la 1 (cea mai mică) la 6.
O treabă extrem de dificilă, pentru că mi se părea că toți performerii fac același lucru, adică țopăie (sar în sus) individual pe cele două picioare și atât, pe exact aceeași muzică. Nu-mi explicam reacțiile publicului, care îi aclama pe unii și îi huiduia pe ceilalți (de ce?). Probabil că oricare din acei fini cunoscători merita să fie în juriu în locul meu. În fine…

Am descoperit însă curând o cale de scăpare: aveam în buzunarul sacoului un zar cu fețele numerotate de la 1 la 6. Ținând o mână în buzunar învârteam în fel și chip zarul, apoi aruncam o privire subtilă să văd ce față are în sus -și aceea era nota concurentului. Ca prin minune, această notă coincidea de fiecare dată cu media notelor date de ceilalți membri ai juriului.
Lucrurile au decurs deci bine, firesc, până când a venit momentul ca juriul să departajeze câștigătorul între cei mai buni doi concurenți, ambii foarte apreciați de public. La primul din ei am urmat procedeul descris. Nimic deosebit. La al doilea, însă, am descoperit cu stupoare că zarul dispăruse -prin buzunarul găurit- în căptușeala sacoului. Am simțit cum mă trec transpirațiile și m-am ridicat brusc în picioare, trăgând de haină în toate părțile și apăsând-o cu putere din loc în loc, ca și când aș fi încercat să strivesc un șoarece. Toți ochii erau ațintiți spre mine.

-Doamnelor și domnilor… (am îngăimat eu)… stimat public… dragi concetățeni… tovarăși și prieteni… Eu…

N-am apucat să-mi încep bine fraza, pentru că un fruct de mango ultracopt m-a lovit direct în gura deschisă. Scandalul a fost general. Am fost scos pe brațe din sală și, dintre membrii juriului, am scăpat cel mai ieftin. Ceilalți au necesitat săptămâni și luni întregi de spitalizare.
Concursul se va relua la o dată ce va fi anunțată ulterior. Ce era să fac? Așa e hazardul, lasă indecis tocmai finalul. Din fericire, la ediția viitoare nu am fost ales în juriu.

În întunericul deplin sunt orb ca un sobol
și uneori plâng.
De ce n-aș plânge
când știu că nu văd?
Ce-mi rămâne de făcut
în afară de-a rămâne?

Între clipele de lumină în fiecare dimineață
e întunericul neștiut,
noaptea ascunsă mereu,
timpul.