Al Phagora

”… (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă.”  (”Dicționarul limbii române literare contemporane”, dexonline.ro)

Acest voyeurism esențial, în care îți contempli propria viață ca pe o întâmplare oarecare sau ca pe o poveste, e o boală grea.

În general cititul, ascultatul și privitul sunt un târg bun. O oră de citit în profunzime, sau de uitat în jurul tău, sau chiar de privit un film bun pot să echivaleze durata unei săptămâni sau luni trăite, poate chiar mai mult. Timpul poveștii e mai lung decât timpul vieții obișnuite. Nu îți pare rău că ai pierdut o oră ascultând o poveste, când înăuntrul poveștii par să se fi scurs zile, luni sau ani.
Când însă îți simți propria viață ca pe o poveste, e exact invers. Ceea ce par a fi câteva ore de poveste sunt ani din viață.

În vis, acolo unde
se face gheața punte
și crâncenă cărare
peste adânc de mare,

e-un urs de jucărie
pe-o foaie de hârtie…

(27 Februarie – Ziua Internațională a Ursului Polar)

Uneori poezia
parazitează religiile.

Poezia scrisă cu negru pe alb
în așteptarea celui care-o va citi alb pe negru,

poezia care nu-și găsește locul în lume,
ca o pasăre zburătăcind, izbindu-se de geamuri.

Își scoate ghearele și se-afundă în pulsul perfecțiunii,
ca un monstru avid și fragil.

E în mintea mea ce, lovită de soare,
lasă pe pereți doar umbră și umbre.

Azi ca și ieri m-am ocupat doar cu fleacuri.
”Trezește-te, viața fuge, viața e scurtă”,
îmi spun prieteni cu care mă bat pe burtă.
”Tu n-o să prinzi două veacuri,
te uită la ceara picată în sfeșnic,
atât rămâne din noi, mici flăcări în noapte.”

Dar eu… tot nu pricep, prietene, frate,
de ce n-aș trăi ca și când aș fi veșnic?

Când copiii ieșiseră afară la joacă, fiecare avea la el un cub de plastic cu câteva protuberanțe deasupra. Nimeni nu știa la ce sunt bune cuburile, dar păreau și așa niște jucării interesante. Victoraș, bătăușul blocului, a confiscat de îndată câteva de la fetițe și niște băieți mai sperioși. Acum nu mai avea unul, ci șase cuburi, colorate diferit. Le-a aruncat în sus și le-a cules, a dat cu piciorul în ele, le-a pierdut și le-a găsit… iar într-un târziu și-a dat seama că se pot îmbina unul în altul. Aceasta a fost revelația zilei.

-Hai să facem o căsuță din cuburi, le-a spus Victoraș lui Tibi și Andrei, prietenii lui. Dați-mi și cuburile voastre.
-Da’ nu avem destule cuburi, observă Andrei. Trebuie să mai luăm.

Uimiți de minuscula construcție care începea să se înfiripe, mai mulți copii și-au dat cuburile de bunăvoie. Celorlalți, însă, Victoraș, Andrei și Tibi le-au smuls cuburile cu forța. Căsuța creștea văzând cu ochii. Ar fi fost o căsuță întreagă, dar îi lipsea un cub.
Și, din păcate, cubul era la Rareș, care nu voia nici în ruptul capului să îl dea. Rareș alerga cel mai repede dintre toți copiii și nu putea să-l prindă nimeni. I-au pregătit și o ambuscadă, fără succes; în viteză, Rareș l-a trântit chiar și pe Victoraș la pământ. Iar Victoraș a început să plângă. De-atunci copiii nu i-au mai purtat deloc pică lui Victoraș: Rareș era de fapt răul blocului. De ce nu voia să le dea cubul?

Norocul, însă, le-a surâs micilor constructori. Mama lui Rareș -o brunetă elegantă, spre care privirile trecătorilor alunecau nu de puține ori- venise să-și cheme odrasla acasă.

-Wow, ce căsuță frumoasă ați făcut voi aici! spuse ea. Rareș, tu de ce nu te joci cu copiii?
-Nu vreau! se răsti micul zănatec și începu să alerge din nou în cercuri largi.
-Și ne mai trebuie un cub și nu vrea să ni-l dea, se plânse o fetiță.
Într-adevăr, căsuța avea acoperișul știrb.

-Rareș, vino la mine ACUM! strigă mama lui Rareș, scăpărând scântei din ochii japonezi.
Băiatul se supuse și veni, târșâindu-și demonstrativ picioarele.

-Uite ce-au construit copiii! o căsuță! nu îți place? Poate data viitoare construiești și tu cu ei, da?
-Da…
-Uite, în semn de împăcare, nu vrei să le lași cubul tău, să își termine căsuța?
-E cubul meu.
-Dar ai acasă destule cuburi, dragule… Uf, încăpățânat mai ești!

În cele din urmă, Rareș le dădu copiilor cubul, în silă și cu capul întors în altă parte. Copiii izbucniră în urale. Căsuța era gata!
Iar mama lui Rareș își îmbrățișă fiul și îl luă de mână în drumul spre casă. Doar era un băiat bun.

Departe-i anul două mii;
îl așteptam, eram copii
în vremuri stranii și apuse.
Ca alții… fuse și se duse.

Dezamăgiri, vreun milion;
nu am rachetă pe balcon,
nici rude locuind pe Lună,
nici ore-n plus în săptămână.

Credeam că omu-i aventură,
ce vis neghiob! vârsta-i matură,
iar omu-i om printre cei mulți;
te lupți să fii, să ai, să …uiți.

Trece iarna, uite-acuș

s-a tot dus pe derdeluș

într-o sanie chiar ea,

zâna fulgilor de nea.

Toți copiii de la joacă

au fugit ca să întreacă

zâna fulgilor haihui;

dar… ia-o de unde nu-i.

Și, cât timp au căutat,

toată neaua s-a zvântat;

derdelușul ăsta mare

s-a făcut din nou cărare

și-acum parcă stă să plouă

pe fân vechi și iarbă nouă.

(imaginea: Abecedar 1982)

Franzela albă de demult,
mușcam pe drum din ea
la amândouă capetele.

Nimic nu-i mai bun
ca pâinea știrbă adusă acasă.

În satul din câmpie s-a oprit cândva, la răscruci, un biciclist îmbrăcat în haine ciudate. Venea dintr-o țară din apusul Europei (nu auzise nimeni de ea; nu era nici Franța, nici Spania sau Portugalia, nici Anglia sau Olanda, nimic cunoscut). Se oprise la o fântână să bea apă și să-și umple bidonul.
Fântâna nu avea apă bună, era plină de nămol și mătasea-broaștei. Dar s-a găsit cineva să îi aducă din curte o găleată cu apă, iar biciclistul și-a băgat capul în ea și a început să soarbă ca vaca.

După ce și-a potolit setea, a stat o vreme de vorbă cu oamenii satului, veniți grămadă, în frunte cu primarul. Un copil aflat în vacanță la bunici o rupea binișor pe engleză și -de bine, de rău- făcea pe tălmaciul.
În primul rând l-au întrebat dacă are servici. Nu, nu am, le-a răspuns. Am avut, dar m-am săturat de el. Prea multă muncă și nu ai timp de tine și de nimic altceva. Te transformi într-un robot. Desigur, ai ceva timp liber, dar nu cât să te gândești bine ce faci cu viața ta.

Răspunsul n-a fost pe placul oamenilor. Să ai servici era ceva, trebuia să fii prost sau nebun ca să renunți la el. Mulți dintre săteni lucraseră la oraș și rămăseseră șomeri, ori făcuseră munci grele prin străinătăți.

Da dacă n-ai servici cum ți-ai cumpărat bicicleta? întrebă cineva. Mi-am luat-o din banii câștigați când lucram. Ultimii bani, râse biciclistul.

Asta nu e bine, zise o babă sfătoasă. Întoarce-te înapoi la tine acasă, puiule, găsește-ți o slujbă și însoară-te, să fii și tu în rândul lumii. Că ce viață e asta?

Domnule, izbucni deodată nea Mitică, fost consilier la primărie în anii 90, dumneata profiți. Profiți de munca unora ca noi, oameni cumsecade. Cine crezi că ți-a făcut ție panarama aia de bicicletă, ori chiloții din cur? Oameni care muncesc în fabrici, nu din ăia care bat drumurile. Și drumurile cine le face? Și cine are grijă să nu-ți dea hoții în cap? Tot oameni care merg la servici, polițiștii, ăia, ăia… Dacă toți oamenii ar merge pe bicicletă ca tine s-ar duce lumea la dracu. N-am mai avea nici ce să mâncăm, nici haine pe noi.

De multă vreme tălmaciul era depășit de situație, iar tot ce putea să mai facă străinul era să zâmbească amabil atâtor figuri furioase, din ale căror perorații nu înțelegea nimic. În cele din urmă înțelese: oamenii îl înșfăcară de picioare și îi făcură vânt în fântână, cu capul în jos. Iar fântâna -nămoloasă, dar adâncă- îl înghiți pe vecie. Bicicleta fu dezmembrată și dusă la fier vechi.

Din biciclist a mai rămas doar casca, luată de primar spre păstrare. Din când în când o mai arată doritorilor, ca pe o curiozitate străveche.

Înăuntrul unei clipe nu moare și nu dispare nimic. Toate disparițiile se petrec în afara clipelor.
Înăuntrul unei clipe se poate naște ceva; și asta nu face să dispară nimic din ce este, nu schimbă nimic din lumea veche, ci doar o conține.
Și timpul nu trece. Pentru că timpul trece doar când dispare ceva.

Acestea zise fiind, mă întreb -oare clipele chiar există?