Al Phagora

Oamenii beau
cafele tari și vin roșu,
mănâncă
fripturi în sânge,
dansează tango
și dimineața
ascultă hard rock.

Oamenii strigă unul la altul
ori pur și simplu strigă,
cu pofta de viață ce mereu
îi dă pe alții la o parte.

Din toate acestea am încercat
și eu, eram tânăr;
nu mi-a ieșit bine
niciuna din ele.
Acum nu mai înțeleg defel
aceste lucruri elementare,

e prea târziu.
Nu mă mai joc cu nimeni.

Atât de învins pe drum,
pe drumul ca o dâră sumbră
(cerneală vărsată de-ntâmplarea rea
pe șesurile serii),

când iată, pe margine,
nemișcatele flori
cutreieră timpul și cerul.

Culege de pe margine flori,
cu mintea, cu gândul
și-atunci vei păși prin pajiști,
prin tainice livezi

și, deznodat, drumul se va scurge
‘napoi în șchiopătările nopții.

Luați-mă cu voi, nori;
până acolo unde
veți lăsa ploaia să cadă.
Acolo voi coborî și eu,
acolo
e pământul meu.

Peste tot în lume sunt daruri; doar că nu știm exact ce sunt, nici de unde vin, nici pentru cine sunt. Însă -indiferent pentru cine ar fi- le luăm. Poate că uneori înhățăm mârâind ca un lup pâinea pe care Părinții ne-o pun pe masă; neștiind că e chiar pentru noi.
Omul, ființa care se folosește cât poate de mult de ceea ce nu cunoaște.

Pentru că nu poate înghiți
toată pajiștea rămasă,
înghite puțin, apoi
mai ia o gură de lângă locul
de unde a mușcat
și tot așa.
Îi rămâne mereu un rest de iarbă
în fața ochilor, dar
uneori mai stă
să-și rumege amintirile
și timpul se oprește-n loc.

Bine mi-ar mai fi să dorm
atârnând ca măru-n pom;
poate-n toamnă am să cad
pe drumul de lângă gard,
sau, de nu, rămân stingher
în ramura de sub cer,
moș cu gândul scofâlcit
când zăpada s-a topit.
Și atuncea voi cădea,
când din somn m-oi deștepta,
când se-arată marele,
oul roșu, Soarele.

Suflet de melc,
ei zic
că lumea ta s-a sfârșit,
fiindcă simțire era
și-acum
tu nu simți nimic.
Dar eu
zic așa,
că lumea mea e și-a ta
atât cât voi fi;
așa lumea ta
nu s-o sfârși.
Și drept e
că după prăpăd
nu-mi mai dai vești
și nici nu te văd,
dar eu
mi-aduc aminte
că înainte
de-a te vedea
știam că ești.

aceste țipătoare culori nevăzute
crescând spre lumină ca spinii,
otrăvuri diurne prelinse în cupe
din ace de viespe, din caznele firii.

”Un soldat de lemn, pe dată,
Papă numai ciocolată;
Un soldat de cositor,
Doar bomboane cu lichior;
Un soldat făcut din plumb,
Floricele de porumb;
Un soldat topit din fier,
Biscuiți din frigider.
Dar soldatu-adevărat,
Când războiul e-n delir,
Viermi mănâncă-ncrâncenat,
Viermi și flori din cimitir.”

(Un poem al lui Maurice Carême, tradus în română de Tudor Opriș. Îl știu de multă vreme. Îl știu și pe soldat. Mi-l imaginam ascuns într-un colț al cimitirului, printre cruci, scormonind înverșunat țărâna după viermi și înfulecând florile de pe morminte. Mă privea uneori de departe, ca din altă lume, cu ochii lui ficși și sălbatici.)

Pe străzi abia înnoptate, undeva în suflul ierbii de pe marginea drumului, nu s-a stins încă ultima rază a zilei. Se aprind felinarele pentru cei care trec și vor trece până dimineața, oricine ar fi ei. Trec și eu pe stradă, adâncind-o încă puțin cu greutatea mea. Drumul e verde și trec printre flori; înflorite ca niște semne pe care n-am putut niciodată să le citesc fără să mă bâlbâi la fiecare silabă. Fiecare primăvară mă lasă corigent la citire. Ridic din umeri. Ce mai e pe lumea asta? Război, taică. Război. Nu găsesc alt cuvânt. Și e doar aprilie, mai e până la ”Noaptea de mai” a lui Macedonski. Dar liliacul…

”Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit;
Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit.
Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit.”