Al Phagora

Apă la cișmea
pentru cine-o bea
în ziua sărată
pe drumul de piatră.

Eu m-aplec și sorb
pentru lume orb
apă la cișmea;
ea-mi spune ceva
în orașu-n care
nu răsar izvoare.

Pe culmea muntelui, spinare de balaur împietrit -cum îi spuneau montaniarzii-, George și Andrei se opriră o vreme, preț de o țigară pentru George. Prieteni vechi, se vedeau totuși destul de rar; acum, la 50 de ani împliniți, urcau târâș-grăpiș muntele pe care hălăduiseră în vremuri mai tinere.
-Ai auzit de floarea cu petală albastră? întrebă George, privind în jos prin fumul țigării.
-Parcă, răspunse Andrei, care scruta culmile pe sub pălăria cu boruri largi.
-E o floare cu șapte petale. Știi că sunt rare florile cu șapte petale? Dar asta are șase petale albe și una albastră.
-Și crește pe-aici?
-Așa se zice. Poate că e doar o legendă. Nea Relu, cabanierul de la Fața Pietrelor, povestea că a văzut-o pe-aici. Acum treizeci de ani.
-Și nu apare în vreun tratat botanic? Are denumire științifică?
-Nu. Ți-am zis, poate e doar o legendă. Și știi ce se mai zice? Că o polenizează doar fluturii, însă nu întotdeauna. Chipurile floarea le simte mirosul. Dacă, de exemplu, fluturele a stat pe vreo balegă și pe urmă vine la floare, floarea se închide.
-Interesant. Da’ cred că-i o poveste. Cine știe, poate a scornit-o chiar nea Relu, fie iertat, că se pricepea la din astea…

Și prietenii se urniră din loc spre vârful învăluit în câțiva nori neliniștitori.
După vreun ceas, o bură de ploaie n-a reușit să-i întoarcă din drum. Prognoza meteo prevedea timp frumos, cu înnorări temporare și reprize de ploaie slabă, iar Andrei și George aveau încredere în ea. În fine, ajunseră pe vârf după cinci ceasuri de mers, cu două mai mult decât timpul indicat în vechiul ghid turistic. Își luară pastilele, iar George își mai aprinse o țigară.
-Nu credeam c-o să mai pot urca, zise. Întinerim, tovarășe. Mai ții minte cum era? Uite-te în jur, flăcăule, poate că mai urcăm pe-aici numa din lumea cealaltă…

Însă Andrei, împotriva obiceiului său, stătea pierdut în gânduri și își privea marginea bocancilor.
-Georgică… ia uite ce-am cules de pe drum… zise el, desprinzând ceva dintre ridurile tălpii. N-o fi asta floarea?
Și, în culmea uimirii, George desluși, în mototolul înnoroit, cele șase petale albe și a șaptea, albastră.

-Acum ce să-i fac? continuă Andrei. Asta e. Îți dai seama că n-am văzut-o. Și știi ce? Nici nu-mi pare rău. Facem parte din natură cu toții… și asta a fost întâmplarea. Poate c-a fost ultima floare cu petală albastră. Și ce? Poate povestim oamenilor despre ea, dar te întreb: la ce bun? Câți au auzit de floarea asta? o mână de oameni. Poate noi suntem ultimii în viață; și nici noi n-am crezut până n-am văzut. Cui i-a păsat de ea, pentru cine a contat ea cât negru sub unghie? A trăit în lumea ei și oamenii în lumea lor. Acum am omorât-o fără să vreau. Crezi că îi pasă cuiva? crezi că îi va păsa? Oamenii! se pricep teribil să pretindă că le pasă, să se prefacă. Mimează iubirea, avântul, credința, orice… Vrei ca o mână de exaltați romantici să se mintă pe ei înșiși? Sau vrei savanții să o disece în laboratoare și să-i descifreze codul genetic? de parcă așa ar avea viața la degetul lor mic… Să nu-mi porți pică, George, eu țin la tine, dar asta cred. Și tu te mai minți pe tine însuți, și eu… Dar am zis: hai să-mi trăiesc viața, câtă a mai rămas, simplu și fără să-mi pese. Am grijă și de ceilalți și de ce-i în jurul meu, câtă am, dar n-o să mă leg de picioare ca să nu calc peste cine știe ce floare.
-Ei, asta-i! zise George. Suntem prieteni, Andrei. Și floarea… cine știe? poate a vrut să-și aibă mormântul aici, în vârf de munte. Cine știe?
-Tot poet ai rămas, George… Dacă n-ai lăcrima, aș crede că acuș te-apuci să scrii o compunere ca la clasa a treia. Ia dă și mie o țigară, poate plâng și eu. M-am lăsat de fumat acum trei ani, poate mă apuc iarăși. Nu-mi mai pasă, ți-am zis.

La lăsatul serii prietenii reușiră să coboare, pe altă potecă, la cortul lăsat în fundul căldării glaciare. Adormiră târziu, după cina caldă pregătită la primus și câteva țigări fumate sub cerul înstelat. A doua zi urmau să coboare spre gară și să se despartă, pentru cine știe câți ani. Dar anii deja trecuți fuseseră dascăli buni: îi învățaseră resemnarea.
Doar în toiul nopții George se trezi zgâlțâit de tovarășul său. Îi lumină brusc fața lui Andrei cu lanterna; cu ochii țintă în lumina puternică și dinții încleștați, Andrei nici nu clipi.
-George… îmi pare rău, să știi. Îmi pare rău.

Cândva în vara trecută intra în port un trunchi de copac.
L-am fotografiat atunci în imaginea de mai sus. Doar un trunchi de copac, nu vreun monstru marin. Dar cine o fi călătorit pe el până în port?

Amiaza mustind peste muze
ascunse sub clopot de frunze,
când timpul pășește inert
în zodia racului fiert.

Acum câteva zile am intrat, ud leoarcă de transpirație, într-o farmacie.

-Bună ziua, zic. Aș dori o cremă de protecție solară cu factor 50+.
-Pentru adulți?
-Nu.
-A, mda, să vedem ce avem.
Și farmacista a inspectat un raft.
-Uitați, avem ceva cu aromă de căpșuni, e în regulă?
-Da.
-Nu ați dori și o loțiune de aplicat după expunere? Merg bine împreună.
-Ba da.
Și farmacista a căutat, vreme de câteva minute, într-un sertar.
-Ne pare rău, nu avem, zise ea, pe un ton sever. Dar pentru dumneavoastră nu doriți ceva? Dumneavoastră nu vă protejați?
-Păi…câteodată…mă mai protejez. Acum lăsați așa.
-Aveți card la noi?
-Nu știu, s-ar putea, dar nu-l am la mine.
-Spuneți-mi CNP-ul.
Să-i spun CNP-ul? fie. E doar o succesiune de cifre, la urma urmei.
-Cum, azi e ziua dumneavoastră?
-Da, răspund eu.
-La mulți ani, zise farmacista, privindu-mă cu neîncredere. Ne pare rău, nu aveți card la noi.
-Mi-ați putea da apa aceasta termală, cea la reducere? întreb eu, arătându-i un spray de pe tejghea.
-Reducerea este doar cu cardul. Ne pare rău.
Și m-a privit cu un fel de milă.

Întors acasă, îl chem pe fiu-meu, proaspăt absolvent de grupa mijlocie.
-Uite, mâțule, înainte să ieși afară te dau cu un pic de cremă din asta pe botic… să nu te pârlească soarele.
-…
-Ce-i, nu-ți place că-ți zic ”mâțule”?
-Cum ar fi dacă eu ți-aș zice ție ”mâțule”, ar fi urât sau frumos?

Ceva mai tinerii colegi de cartier care strigau după mine ”Mahomed” (pentru că purtam barbă) azi poartă și ei barbă, pentru că e la modă. N-am putut să nu mă gândesc că tot tâmpiți au rămas.

De parcă lumea ar fi un fum
(expirat de zei și de tine)
recapitulând iluziile,
sfâșiat uneori, ca negura
ce trece printre creste de munți;
și munții
nu există.

Privind tabloul din care culorile curg
dizolvate în privirea imponderabilă,
n-ai nicio foame, trăiești doar siesta
gusturilor fără materie.

Apoi zeii își sting țigările
(a ta s-a terminat demult)
și fumul mai plutește o vreme.

”…dacă vasele de lut pictate se sparg cu ușurință, fragmentele lor, cel puțin, rezistă, fără daune considerabile, coroziunii secolelor. Iată pentru ce se poate spune, parodiind vorba poetului, că ciobul singur e nemuritor.”

(François Chamoux, ”Civilizația greacă în epocile arhaică și clasică”, trad. Mihai Gramatopol, Ed. Meridiane, București, 1985)

Niciodată n-am visat că răsare Soarele.
Am fost mereu treaz
la fiecare răsărit văzut rareori;
ce uimire să văd
că Soarele se mișcă.
Neîncetat sunt uimit
de-aceste lucruri pe care
nici măcar nu le pot visa.

Într-un fir de lumină
joacă firele de praf
din mintea mea.

Asta e;
acum, chiar dacă-i praf, nu-i prea târziu
să-mi caut lumea
într-un fir de lumină.