Al Phagora

M-am dus cândva singur în pădure, având la mine, între altele, o carte din colecția “Povești nemuritoare”. Și ce-mi veni? Într-o poiană m-am apucat să citesc o poveste. Cu voce tare și intonație.

La sfârșit am auzit apoi o voce care nu era a mea:
-Da’ faină poveste ai citit!
Și, de după o moviliță, s-a ridicat în capul oaselor un unchiaș, salutându-mă. Era cu vacile și adormise, zicea el.
De atunci, când sunt singur în pădure, tac.

Unul dintre cei mai antipatici oameni pe care i-am întâlnit în viața mea era vânzător la un pet shop. M-am gândit cum ar fi fost să-l iau de acolo pe el ca animal de companie. Până la urmă l-aș fi iubit necondiționat. Ce ți-e și cu atașamentul ăsta.

Cea mai frumoasă este Seara:
Cenușăreasă plecând
la balul Regelui Mării.

E-atâta apă la mare
și nici nu văd marea
de ploaie.

Toate visele vin
prin fereastra murdară a trenului.

Rața lui Wittgenstein stă de vorbă cu câinele lui Dedeman (care, spre deosebire de ea, pe partea cealaltă nu are gură).

Sursele imaginilor, de la stânga la dreapta: www.iep.utm.edu, respectiv www.dedeman.ro.

Am visat că o mașină lovise o femeie în picior
și femeia a început să plângă,
să zbiere în mijlocul străzii
cu vocea unui copil de doi ani.
Toți copiii plâng, nu e nimic deosebit.

Din mașină a coborât gâfâind o morsă
și n-a zis nimic, doar privea
cu ochii ei de morsă.

De fapt n-am visat.

Cariile cele mai adânci sunt ale cașalotului din adâncul mării.

Dinții dor, de bună seamă, când mușcă tentaculele calmarului gigant, gelul abisal care sugrumă carnea. Și, după ce cașalotul și-a înghițit prada în lumea nevăzută, rămâne cu durerea din caverna pe care o poartă cu sine în adâncul cel mai adânc, în largul cel mai larg.

(imagine din cartea ”Delfinii în slujba omului”, de A.G. Tomilin, Ed. Științifică, 1971)

Veioza aprinsă degeaba;
omul obosit
cât de trist respiră în noapte.

Orice spin are-o spinare,
orice mur are-o murare
în pădurea care-i are.

Și acolo-n depărtare
orice parc are-o parcare,
orice turn are-o turnare,

și asta le dă savoare.