Al Phagora

Hei, gâscan,
mândru sultan
cu harem de patru gâște,
nimeni n-o să te împuște;
că e tihnă în ogradă
și mâncarea stă grămadă.

De trăiai în legea veche
doar cu-o singură pereche,
navigai prin cerul ud
spre mirajele din sud
și poate sfârșeai vânat;
dar moravuri ți-ai schimbat,
acum ai mai multe dame
și-o să fiți și voi pastrame.

(scrisă cu ocazia ”Happy Goose Day”, 29 Septembrie)

imaginea: Peter Rohrbeck, Wikimedia Commons

Să ne bazăm pe egoismul oamenilor bogați? sau pe egoismul săracilor? Rezolvă cumva egoismul colectiv problemele pe care le-a generat egoismul individual?

(”Everywhere is freaks and hairies
Dykes and fairies, tell me where is sanity
Tax the rich, feed the poor
Till there are no rich no more?”)

Unii oameni, foarte puțini, și-au împărțit averea săracilor. Altora, mai mulți, le-a fost luată averea și împărțită săracilor (sau nu numai lor). Când ți-e foame e greu să-ți mai pese dacă bucata de pâine e un dar sau o pradă.
Iar uneori lupul flămând e mai onest decât porcul gras din coteț. Iar alteori…

*

”I’d love to change the world
But I don’t know what to do
So I’ll leave it up to you… ”

Sus pe valea cea de piatră
o șopârlă mi se-arată.
Eu, un om cu-o întrebare,
ea, șopârlă stând la soare.
Și, chiar de privesc în jos,
soarele-i întreg în solz;
al luminii este jocul,
restu-i rece precum ochiul
de șopârlă stând la soare
și de om fără-ntrebare.

Iar când toamna va să vină
peste munte și jivină,
în pământ stă fără urmă,
amorțită, o șopârlă.
Și-amorțirea pare-o moarte,
dar e-o viață ce răzbate.

-Cât fac trei mere fără un măr?
-Tot trei mere.
-Oare?
-Păi mărul nu era din alea trei. Erau trei mere roșii și celălalt era galben.

Nu se poate să meargă prost un singur lucru. Câteodată, însă, nu știi ce altceva mai merge prost în acest timp, iar asta creează angoasa.

În locurile fără idei se aruncă gunoiul.
Mai trece un om, mai aruncă
un sac menajer, ori resturi dintr-o găleată.
Când nu vine nimeni e liniște și totuși
simți putrezind eterul.

”-De-alde noi, ăștia, care muncește pe la ferme, e oamenii ăi mai singuri de pe lume. N-are familie. N-are nici un locșor al lor un’ să se ducă. Vine la câte-o fermă și muncește pe brânci pân-adună un ban, și-apoi se duce la oraș și-i curge pintre degete ce-a adunat, și de cum se trezește, iar se duce să se spetească la altă fermă. Nu speră n’ica, n-așteaptă n’ica, n-are nici un viitor.”

(John Steinbeck, ”Șoareci și oameni”; trad. Frida Papadache, Ed. Cartea Românească, 1971)

*

”Cei mai nefericiţi erau thetes, muncitorii slobozi, fără avut, care lucrau pentru o îmbucătură şi cerşeau, când nu puteau fura.

“-Străine – spune Eurimah, primul dintre peţitori, către cerşetor (care era de fapt Odiseu)- ai vrea oare să lucrezi pentru mine ca argat (thes), dacă te-aş năimi la capătul ţarinei – şi poţi fi sigur de plată – ca s-o împrejmuieşti şi să-mi sădeşti pomi înalţi? Acolo ţi-aş da grâne din belşug, ţi-aş pune straie-n spinare şi încălţări în picioare”. […]

Ceva din zeflemeaua aceasta stăruie în cuvintele “poţi fi sigur de plată!” . Nici un thes nu putea fi sigur.”

(Moses I. Finley, “Lumea lui Odiseu”; trad. Liliana și D.M. Pippidi, Ed. Ştiinţifică, 1968)

*

”Cobora pe Topolog
Dintre munţi, la vale…
Şi la umbra unui stog
A căzut din cale.

În ce vară? În ce an?
Anii trec ca apa…
El era drumeţ sărman,
Muncitor cu sapa.”

(George Topârceanu, ”Balada morții”)

(în imagine, un swagman din Australia, la începutul veacului trecut; sursa: Wikimedia)

Pădurar zâmbind a verde,
ce-n cărare urma-și pierde
și te simte unde-ai fi
colo-n codru, noapte-zi.

De când mândra l-a lăsat,
pernă moale n-a aflat.
Treaz în nopțile viclene
când vin hoții pe la lemne,

mai adastă în amiezi
prin scorburi de huhurezi,
dar se zice că și-n vis
el tot are-un ochi deschis

pentru clipele ce vin,
pentru zvonul cel străin
prins în susur de izvor;
pentru pasul cerbilor.

Să nu confundăm dorința de a trăi cu dorința de a mai trăi.

Unele propoziții, când sunt negate, își schimbă înțelesul (mă refer, desigur, la partea negată). În momentul în care le negi, nu le mai înțelegi. Le găsim, de exemplu, în tratatele de teologie dogmatică.

Alte propoziții nu se pot nega nici măcar formal. Iar ceea ce nu se poate nega, nu se poate nici exprima.
Cu toate acestea, din latența lor perpetuă ele însoțesc orice exprimare și orice tăcere.