Al Phagora

Primii cititori cartea au răsfoit-o doar, cu neobrăzare,
lăsând urme grase pe marginea paginilor.
Apoi a venit un critic, a privit-o savant pe alocuri
-prin prisma ochiului-
și a decretat ceva. Nu se mai știe ce,
pe el chiar nu-l mai citește nimeni.

Cititorul adevărat a ajuns încet, ca melcul
-pentru că era un melc.
S-a plimbat în liniște peste fiecare literă
și peste toate golurile dintre rânduri,
a acoperit totul cu mâzgă de melc,
apoi a plecat mai departe
la următoarea carte.

Mai târziu a venit un tânăr izbind ușile;
furios ca un taur, a luat cartea și-a spart-o în bucăți
cu o singură lovitură.
-Vreau să simt mirosul ei crud, a spus.
Mirosul de dinăuntru, unde abisul nu s-a-nvechit.
-De ce ai rupt cartea? a întrebat
bibliotecarul.
-Păi nu vezi că e plină de mâzgă de melc?
melc, melc, melc!
na, ține-ți-o, vezi!
Și i-a aruncat bibliotecarului pe birou
cioburile cărții din praful podelelor.
Atunci a văzut că lipsea un ciob,
căzuse poate pe fereastră.
-Mai dă-mi un exemplar! i-a zbierat
bibliotecarului, ținându-l de guler.
-Nu-ți mai dau, a răspuns.
Pe primul l-ai rupt,
nu ești cuminte.

Micile ramuri goale sunt rostul arborilor
în cerul vânăt al serii.
E-aproape întuneric în ele
și-o rază limpede a altui soare, de departe.

În toamna în care pe-aici nu va mai trece trenul
liniștea lor va fi aceeași.

Toamna se face iarnă
când își pierde inima
ca pe o frunză, așa;
atunci tace deodată pământul.

Și-abia atunci frigul vine dinăuntru
-prin arterele goale-
înghețându-i rănile și ultima suflare.

Negustori vestiți în lume
trec pe drumul din pădure,
fiincă drumul târgului
e prin vama codrului.

Că e iarnă, ori că-i vară,
codrul ia fără să ceară;
dar cine e om cuminte
scapă-ntreg și înainte,

la lumină de poieni,
înspre târg la Râureni.

Bogatul are râul,
săracul are-o baltă
ce-i dar de la stăpânul
și uneori mai seacă.

Dar are balta pește
-mirabilă făptură-
și-un borș de albitură
în oală clocotește.

Și-un crap (bucată-aleasă)
de știuci a tot scăpat,
îns-a căzut în plasă
și doarme la proțap.

***

”Pe masa celor avuți ajungeau, mai ales, morunul, nisetrul, păstruga, păstrăvul și lipanul, în timp ce locuitorii de rând mâncau: știucă, somn, plătică, crap, clean, lin, mreană, șalău, biban, țipar. Icrele, racii, scoicile de râu și melcii erau la mare căutare în zilele de post.” 

(Olivia Senciuc, ”Mâncăruri de demult în izvoare istorice”, articol din revista ”Magazin istoric”, noiembrie 2017)

Cele descrise în citatul de mai sus se întâmplau în Țara Românească, cândva între veacurile al XVIII-lea și al XIX-lea.

Motanul înțelept
ține șoareci la piept
din multa lui iubire;
și papă proteine
din surse vegetale.

Motanul huligan
se bate pe maidan
cu tot ce-i iese-n cale,
trăind de azi pe mâine;
și seamănă c-un câine.

Licurici, mi-ai licărit
cât o rază de chibrit.
Știu și eu că raza ta
e cu totul altceva:
ești un Soare-n răsărit,
al luminii miez cumplit.

De-acolo din necuprins
luminezi atât de stins.
Cât de tare ți-e suflarea,
tot mai tare-i depărtarea.

Într-o zi erau plecați toți din localitate,
departe, în vacanțe sau cu nevoi;
atunci un uriaș s-a uitat la străzile toate
și-apoi a aruncat orașul la gunoi.

Plouă în beznă pe asfalt și pietoni,
fluieră vânt prin găuri de rugină;
eu și colegul trecem strada, doi pioni
și vremea e doar vreme fără vină.

E viața ce ne joacă înc-o vreme;
și toți sperăm c-o să-și câștige jocul,
așa că ne grăbim oricând să fim devreme
oriunde am știut că ne e locul.

Mai povestim despre înmormântări,
plus încă niște lucruri fără noimă,
că nu e loc de-ntors către mirări
în vântul coborât, ticsit cu moină.

S-a-nchis și crâșma veche de pe colț,
ce fluturi îneca în alcooluri.
Dar iat-o oază verde; vrei să-noți?
că te privesc din geam aligatorii.