Al Phagora

”Şi într-un covru scurmat în pămînt, între frunze şi păiuş, sta un iepure roşcat, pitit pe labe, cu urechile lăsate pe spatele gheboşat. În mângâierea căldurii dormita ; îşi lumina ochii deodată, apoi îi întuneca încet şi-şi mişca botul crăpat, ca-ntr-un vis.” (Mihail Sadoveanu, ”În pădurea Petrișorului”)

Clipe de liniște iepurească, rară ca aurul.
Și parcă nu-mi vine a crede. O să mai ies și eu pe coclauri în dimineți de vară, să văd -măcar o dată-n viață- iepure liniștit și om fericit.

Fie că dormi, fie că ești treaz în ore târzii, noaptea e o altă lume. Alte jivine și alte duhuri ies din ascunzișuri neștiute. Un destin paralel, în care ai cu totul alt rol, reîncepe în liniștea fiecărei nopți singuratice. Un destin care te poartă spre celălalt capăt al nopții, cel despre care nu știi dacă întâlnește ziua.

Din sticlă în pahare
turnăm ceea ce pare;
și-n sticla cea obscură
rămâne-o picătură.

Iar timpul, înțeleg,
nici el nu curge-ntreg.

(În imagine: statuia Anís del Mono, Badalona; foto: Txebixev, Wikimedia Commons)

Când pământul e sărac, rădăcinile sunt zdravene. Cel mai bine înfipți sunt copacii care cresc pe piatră; iar piatra le dăruiește foarte puțină hrană. Când cad, cad împreună cu bucăți de stâncă pe care le țin strâns în rădăcini.

La fel și oamenii, poate. Sunt atașați puternic de locurile din care primesc o hrană sufletească foarte săracă, dar indispensabilă. Și nu se pot desprinde de acolo fără o sursă mai bogată a aceleiași hrane.

Priveam la lună din pridvor,
dar o acoperea un nor,
care târziu s-a risipit,
când soarele a răsărit.

Așa se-ascunde, prea străină,
în întuneric și-n lumină.

Priveam frumusețile patriei, într-un album fotografic publicat acum vreo 40 de ani. Era frumos în R.S.R., cel puțin în zonele turistice. Mai frumos decât acum în aceleași locuri. Dar albumul mi-a lăsat o impresie stranie: de parcă autorul nu a vrut să redea în el România, ci Universul.

Nu doar economia României s-a vrut atunci a fi -oarecum- autarhică. Țara în sine, cu peisajul ei, părea să nu mai aibă nevoie de nimic altceva. Un cosmos în afara căruia lipsea sensul lui ”a fi”.

”N-am spus că avem cele mai alese frumuseţi din lume, ci că şi aici sunt privelişti tot aşa de frumoase ca cele mai lăudate de aiurea. Cel care vede Delta înţelege singurătăţile Africii. Cel care suie în Călimani ori pe Retezat, ori pe Ceahlău a trecut în zona fără de prihană a altei lumi.”

Pare că aceste rânduri, scrise de Mihail Sadoveanu în 1936 (”Despre această țară și despre vânat și pescuit”), au fost teribil de aprofundate peste câteva decenii.
În România anilor 70-80 exista, se pare, echivalentul oricărei frumuseți a naturii. Avem munți, avem dealuri, podișuri, câmpii, râuri, fluviu, deltă, mare. Ce poate exista în plus? Dacă mă gândesc bine, cam nimic. Pe timp de iarnă Făgărașii sunt ușor de confundat cu Himalaya. Marea Neagră nu are balene, desigur, însă delfinii sunt și ei cetacee; există și un rechin, câinele-de-mare. Avem și vulcani; stinși, e drept, dar încă bolborosesc ape minerale; iar pentru cine vrea să vadă o erupție, există cei noroioși. Avem și ghețari -în fundul unor peșteri-, iar când îngheață marea se formează o mică banchiză. Avem și dune de nisip pe alocuri, o Sahară în miniatură. Delta e luxuriantă ca o junglă; așadar, de ce ne-am mai duce în junglă?

Pe la 1840, autorul ”Cântării României” scria așa despre Carpații Moldovei:

”Este și măreție și sublim în culmile care se înalță încununate de brazi întunecoși, cu coastele mâncate de șuvoaie, care acopăr văile de stânci și ruine, dar nu-i măreția Alpilor. În fața acestora ochiul rămâne uimit, judecata neputincioasă. În fața munților noștri sufletul se lasă dus la visare: ca într-o elegie fără sfârșit. Parc-ai vedea măriri căzute, ori suflete rănite de atingerea lumii, care au încercat dezamăgirile vieții.” (Alecu Russo, ”Piatra Teiului”).

Nu era prea ”autarhic” Alecu Russo. Dar în anii 80 ai veacului trecut, comparațiile între Alpi și Carpați nu intrau în discuție. Desigur că orice trăire ”alpină” putea fi trăită la fel de bine în Carpați. Erau vremuri în care ni se propunea să descoperim în România întregul Univers. Nu se punea problema să descoperim și România în Univers.

Azi, însă, ambele lucruri au devenit -se pare- neinteresante: și România în Univers și Universul în România.

”Am plecat să colindăm,
Domn, Domn să-nălțăm,
Când boierii nu-s acasă,
Domn, Domn să-nălțăm,
Când boierii nu-s acasă,
Domn, Domn să-nălțăm.
Domn, Domn să-nălțăm.

C-au plecat la vânătoare,
Domn, Domn să-nălțăm,
Să vâneze căprioare,
Domn, Domn să-nălțăm,
Să vâneze căprioare,
Domn, Domn să-nălțăm.
Domn, Domn să-nălțăm…”

”Descrieri interesante despre sărbătorile de iarnă avem și de la Paul de Alep, confident și însoțitor al patriarhului Macarie al Antiohiei în călătoria sa prin Țările Române, între anii 1653 și 1658. În 1653, aflat la Târgoviște, reședința de iarnă a Țării Românești, acesta îl vedea pe Matei Basarab cum pleca la vânătoare, în ajunul Crăciunului, cu mare alai și-n sunet de ”tobe, trâmbițe și goarne”, după obiceiul cel vechi al domnilor Țării Românești.”

(Claudiu Neagoe, ”Sărbătorile de iarnă la curtea domnească”, în ”Magazin istoric”, ianuarie 2018)

*

-Mi-e milă de iepuraș, a zis Bujorel, foarte trist.
L-am luat în brațe.
-Și mie mi-e milă, am zis eu. Dar Doamne-Doamne îl învie pe iepuraș.
-Îl învie?
-Da. Doamne-Doamne poate să învie pe oricine.

Și Bujorel, mai liniștit acum, a zâmbit.

Calul de râu
nu are frâu
și stă în ape
până la brâu,
că nu încape
întreg în râu.

E foarte gras
și e de-un ceas
pufnind pe nas.

Râu-a secat
și, când va fi
un șanț uscat,
calul de râu,
gras și molâu,
urcat pe mal
mult și-ar dori
să poată fi
un simplu cal.

(foto: Bernard Dupont, Wikimedia Commons)

…peste întreaga lume, o învelitoare născută din lumină și neant.

Demult, în Codrii Sâmbetei oamenii locului nu prea intrau decât pe la margini, iar străinii nici atât. Cu toate acestea, pădurea era plină de drumuri și poteci. Nimeni nu știa cine le croise și cine umblă pe ele. Prea late ca să fie făcute de sălbăticiuni; păreau făcute pentru pas de om. Dar oamenii locului le ocoleau. ”Îi drum rău”; asta auzeau străinii de la ei și nimic mai mult. Se povestea că mulți au apucat câte o potecă de codru, să vadă unde duce; și nimeni nu i-a mai văzut vreodată.

Pe la începutul veacului trecut, în Codrii Sâmbetei au intrat securile. Pădurea de azi e doar o urmașă tânără a celei vechi, din care se mai zăresc doar buturugile. Tăietorii de lemne, însă, n-au găsit în pădure niciun fel de drumuri. Părea că drumurile nimănui din codru erau doar o poveste a locului și nimic mai mult.
Totuși, pe la 1902, cu puțini ani înainte de dispariția definitivă a vechilor codri, povestea a atras atenția unui tânăr naturalist pasionat de folclor, Mihail Zărnescu. El, dimpotrivă, a confirmat existența drumurilor din codru. Explicația pe care le-a găsit-o e atât de ciudată, încât s-a sfiit să o dezvăluie altcuiva decât unui prieten, rămas neidentificat. De-a lungul întregii vieți ulterioare a lui Zărnescu, ea a rămas ascunsă într-un caiet-jurnal, pe care un urmaș al său din Târgoviște mi l-a arătat recent.

Iată, pe scurt, strania teorie a lui Mihail Zărnescu.
El susținea, nici mai mult nici mai puțin, că drumurile din pădure sunt de fapt o ființă vie, un fel de animal de pradă. Victima, un animal din pădure sau deseori un om, calcă pe ceea ce pare a fi o potecă, iar aceasta din urmă se hrănește cu ”forța vitală” a ei, până o epuizează complet. În cele din urmă, victima -moartă sau agonizantă- este părăsită, iar ”drumul” dispare. Victima rătăcită și sleită de orice fel de putere de a acționa rămâne apoi în seama celorlalte vietăți ale codrului. Mihail Zărnescu fixase jaloane în pădure și dovedise că drumurile dispar și reapar de la o zi la alta, posibil în timpul nopții sau crepusculului.
Desigur, biologii părăsiseră de multă vreme ideea de ”forță vitală”; Mihail Zărnescu, însă, credea în ea și în existența unor animale-vampir care, transformate în poteci aparente, extrag cumva această forță vitală prin tălpile victimei. Nu era sigur dacă drumul rău  era un animal sau o uriașă colonie de animale minuscule, acționând ca o inteligență unică. Naturalistul își pusese și problema posibilei origini extraterestre a ființei.

Constrângerile – mai ales de natură profesională- ale vieții de zi cu zi l-au împiedicat pe Mihail Zărnescu să aprofundeze cercetările. Când a revenit în Codrii Sâmbetei, însoțit de un prieten misterios pe care îl numea în jurnal ”amicul X”, începuseră deja tăierile. Nici cei doi, nici tăietorii de lemne n-au mai găsit apoi vreun drum în pădure.

(Povestire scrisă ca răspuns la propria provocare de a descrie un animal imaginar, https://alphagora.wordpress.com/2018/01/22/rezervatia-animalelor-imaginare/ )