Al Phagora

…nu uitați că ghiocelul e făcut să răzbată prin nea.

(imaginea: Ilsemarie, Wikimedia Commons)

Nutria demult nutrea
-obeză ca o bezea-
planuri mari, ca noi cu toții
și rodea tot rodul bălții.

Dar acum s-a (of!)uscat
-de când balta a-nghețat-
și caută să priceapă
firea firului de iarbă.

(imaginea: Massimilianogalardi, Wikimedia Commons)

Pe iazul morii un pescar
aruncă plasele-n zadar,
iar morărița fără vină
îi face inima făină.

Și timpul curge, dar măcar
se-nvolbură la stăvilar;
e dusă ziua cea de ieri,
dar te întorci ca să mai speri.

(Un mic poem inspirat de o arie celebră; pentru cei care nu cunosc limba germană, dar -ca mine- înțeleg oarecum engleza, o traducere a ei se găsește aici. O găsiți, desigur, cântată și în engleză, dar nu e la fel.)

Librarul șef mai avea foarte puțin păr pe cap; cele câteva șuvițe lungi, lipite de piele, îi acopereau cu grijă toate golurile, ceea ce ar fi generat o impresie hilară dacă n-ar fi fost și acei ochi mari, negri și ficși, poate cei mai mari pe care i-am văzut vreodată la o ființă omenească. La acestea se adăugau tenul pământiu, pielea grasă și câteva broboane de sudoare pe frunte. Se deplasa foarte repede printre rafturile de cărți, dar cu pași mici și robotici, de parcă ar fi avut picioarele legate.

-Anca! volumele de aici expiră mâine, zise el, cu o voce gravă, dar caldă. Ți-am spus de ieri să le iei din raft.
-Ah, vă rog să mă scuzați, domnule Pauc, rosti un glas copilăros din spatele unor corpuri de bibliotecă. Le trimit acum la casare.

Am rămas un pic perplex. Să expire oare și cărțile precum un iaurt sau o cutie de conserve? Cine știe.
Simțindu-mi probabil nelămurirea, domnul Pauc zâmbi:
-Noi de obicei trimitem cărțile la casare când mai au 30 de zile până la termenul de valabilitate. Nu vrem să îi grăbim pe cititori. Suntem o librărie serioasă, poate singura din județ. Acum a fost doar o excepție.
Și domnul Pauc scoase un volum de poezii de Eminescu, luminându-i o pagină cu o minusculă lanternă fluorescentă. Termenul de valabilitate apărea în josul paginii. Cartea mai era ”bună” încă trei ani.

-Dar… cum se poate să expire o carte? l-am întrebat eu timid, dar ferm. Sincer, n-am auzit de așa ceva până acum.
-Of, prea mulți oameni nu știu asta, rosti el, privindu-mă cu blândețe. Desigur, operele sunt nemuritoare; așa se spune. Însă asta se întâmplă doar dacă le înțelegem. Acestea sunt cărți care te ajută să le înțelegi. De asta au termen de valabilitate. Ce rost ar mai avea să vând cărți, dacă oamenii le pot citi la bibliotecă ori pe internet? La bibliotecă, desigur, cărțile stau cu zecile și sutele de ani și se strică doar când se strică hârtia pe care sunt scrise. Dar sensul? el e foarte greu de aflat. Mai degrabă oamenii își fac iluzii despre cărți și construiesc sensuri paralele. La cărțile noastre așa ceva nu se întâmplă. Doar în cărțile noastre puteți să-l citiți de exemplu pe Eminescu gustând cu adevărat din miezul versurilor. Dar să nu citiți niciodată, niciodată -adăugă el, schimbându-și tonul vocii- o carte care a ieșit din termenul de garanție; riscurile sunt prea mari. Poate să ducă la o nebunie curată. Vorbesc din experiență, murmură el, abia mișcându-și buzele.

Nu am cumpărat nimic din librărie. Sunt un cititor leneș și mi-a fost teamă să dețin cărți care expiră cândva. Am cumpărat însă o lanternuță care să lumineze pagina cu termenul de valabilitate; nu de la librărie, că nu aveau, ci de la un magazin chinezesc pe care domnul Pauc mi l-a indicat cu multă amabilitate.

Din cer lumina
răsfiră umbre
prin geamuri scunde;
și pe afară
lipăie rața
pe gheața
murdară.

Uneori simt că morții sunt înăuntrul arborilor,
încă dăruindu-și viața în muguri.

E doar o simțire;
oarbă, poate.

Într-un articol plin cu interesante mărturii despre evul mediu românesc există și unele referitoare la furtul de bunuri alimentare:

”De regulă produsele furate erau vândute, dar s-au păstrat și dovezi că intenția hoților a fost să le consume ei înșiși. Bunăoară, Ursul, fiul lui Guian de Burdușești, s-a recunoscut ”vinovat dumisale sulgerului Tănasie cu nește brânze ce om mâncat”. Un alt Ursu și cu Andrei ”s-au sculat de […] au spartu o căsoaie – a jeluitorului popa Miron din Olișești- și au băutu vin cât le-au trebuitu”. ”

(Olivia Senciuc, ”Să fi răbdat adesea de foame oamenii simpli?”, în ”Magazin Istoric”, nr.1/2018)

Dintotdeauna ursul -din natură sau povești- mi s-a părut un viveur, unul care savurează miezul ascuns al clipei. Nu-l văd vânzând produse; nu e negustor ca vulpea. Nu se angajează în iluzoria tranzacție de iluzii. Și nu se sfiește să ia ce-i place, uitând uneori să plătească; dealtfel, nici n-a întrebat dacă-i de vânzare. Câteodată mai plătește oalele sparte și rămân date istorice despre asta; parcă îi mai păsa de aceste urmări celui ce a mâncat brânza sulgerului și a băut vinul popii?

”We got together to turn the world around
Searchin’ within us to find a new sound.

We climb high up to the sky
we don’t wait and see

It’s not a lie that we try to find the key…”

Vara lui 1985. Alte vremuri.
E un privilegiu că le-am trăit; muzica se auzea și de aici.

Timpul trece chiar și în muzeu,
însă doar în camerele
unde nu sunt eu.

Și apoi, desigur,
nimic nu s-ar pierde
dacă aș fi singur.

…dzicŭ că nu iaste pește, ce asămănîndu-să peștilorŭ au coborîtŭ după hrana sa întradîncu în întunéricul cel fără fundŭ…