Al Phagora

În viață sunt atâtea
probleme nerezolvate.
Culegeri întregi de probleme;
cui îi trebuie?
rareori
le-am deschis.
S-a pus praful pe ele,
cel din camera mea
și cel din vis.

Am îmbătrânit
și încă-mi mai zice mama:
mai pune și tu mâna
pe-o carte.
Iar eu răspund: of, mamă
nu mi-a plăcut deloc
viața asta. Am învățat doar de-un cinci
să trec mai departe.

Distracția mea:
mă uit la peretele gol, inert
și aștept
să-mi văd undeva
sufletul meu
de corigent.

Sunt o biată gospodină.
Am omorât 57 de muște.
Am spălat aragazul
de cafea și omletă.
Am șters de praf biblioteca
și tavanul.
Am rupt pagina de titlu
din fiecare carte.
Am spart vasul wc-ului
cu securea.
Și-acum aștept în liniște
să sune telefonul.
Nu sună niciodată
la ora asta importantă
și îl aștept în fiecare zi.

Prin firea lui niciun om nu poate să urască. Ura e o răzvrătire a unui parazit inform; el e cel care protestează când primește, prin comunicare, o hrană care nu îi place. O hrană nedorită, care pe termen lung l-ar putea face să se desprindă de organismul-gazdă.

Ignorând ”cu eleganță” ceea ce nu-ți place la cineva sau ceva, ai înlocuit detestabilul cu o ficțiune convenabilă și ura cu disprețul. Nu urăști, pentru că nu comunici. Iar parazitul e bine hrănit, îngrijit și coafat.

-Melcule, hai, ieși acuș!
-Stai un pic, să fac un duș!
și-o să beau și o cafea,
chiar aici, în casa mea,
pe care cu mine-o port,
ca să am mai mult confort!
Și te-aș invita, vecine,
dar n-am loc și pentru tine.

Undeva în țara noastră
viața o trăiești din plin
și e vorba de-o iubire
cam albastră
(mi-a fost mie, cel puțin).

(M-am uitat la finala Cupei României; singurul meci între două echipe românești la care m-am uitat în acest an. Craiova nu e echipa mea de suflet, dar am pentru ea o oarecare simpatie. Nu sunt singurul în această situație.
Sunt pe lumea asta oameni pentru care istoria fotbalului -cel mare, cel mic și chiar cel foarte mic- contează mai mult decât istoria. Probabil pentru că are mai multă viață în ea și mai puțină moarte.)

-Banii sau viața? urlă haiducul Marcu înspre trăsura cu perdelele trase. Drept răspuns primi două focuri stângace de pistol, semn că aceia dinăuntru prețuiau mai mult banii.

În câteva clipe, Marcu izbuti să-i ucidă -în schimbul de focuri- pe toți cei trei dinăuntru, boierul Frâncu și două slugi credincioase. Boierul avea cu el -ca toți boierii- o pungă cu galbeni. Marcu îi numără cu grijă -erau două sute- și îi puse la locul loc, în mâinile boierului. Haiducul era om de cuvânt: boierul alesese să-și dea viața în locul banilor, așa că se cuvenea ca banii să-i rămână. Treaba lui cu cât își va plăti slugile.

Și Marcu haiducul dădu pinteni calului și se îndepărtă de la drumul mare spre adâncul codrului. Peste două săptămâni avea să fie și el răpus de poteră, după vorba cântecului:
”Dă-te, Marcule, legat,
ori, de nu, mori împușcat!”

Dac-am fi brotaci cu toții,
am dansa la miezul nopții
și-am orăcăi pe-aici
îmbrăcați cu mult sclipici
care-adună-n solzii plini
rătăcitele lumini.

Semnu-i doar un accesoriu
pentru sensul giratoriu.
Cei ce sensul înțeleg
au parcurs sensul întreg
și-atunci când l-au priceput
i-a întors la început.

(imaginea: Wikimedia Commons)

De dimineață se auzea un țiuit. Din când în când, nu continuu. M-am închis în birou, ca să ascult mai bine zgomotul produs de propriile urechi; dar țiuitul a dispărut.
M-am dus apoi la dugheana din colț, să-mi iau ceva de mâncare. Era o vânzătoare nouă, o fată cu tenul pământiu, slabă și cu capul foarte mic. Acest ultim amănunt m-a surprins neplăcut, ca un avertisment fatidic. Un cap extrem de mic, cât un pumn.
Mă uitam la mărfurile de pe raft; o înghesuială pestriță, amuzantă oarecum și destul de insalubră. Vânzătoarea mi-a spus ceva, cu un glas ascuțit, plângător parcă; n-am înțeles. Când m-am întors spre ea, i-am văzut capul micșorându-se din ce în ce mai mult, până a ajuns un punct deasupra gâtului, subțiat și el de la bază spre vârf. Iar vocea i s-a transformat într-un țiuit; unul din cele pe care le auzeam de dimineață.

Toți mediocrii seamănă între ei. Și asta conform DEX-ului; mediocru este cel ”care se află între două limite extreme, mijlociu, potrivit; care nu iese din comun, nu se evidențiază prin nimic, modest, banal”.

Mediocrii trec nebăgați în seamă. Oricine știe că printre figurile comune se află cei care vor să nu fie văzuți; spionii, de exemplu. Lupii nu fură oi din mijlocul turmei.
Mijlocul e o pată oarbă. Dacă reușești să ajungi acolo, nu te mai vede nimeni. Nu mai exiști. Vei fi înlocuit cu o ficțiune plicticoasă. În fond, aceeași ficțiune pentru toți mediocrii. Vei fi confundat cu mulți alții, iar oamenii vor considera că e lipsit de sens să existe nenumărați indivizi la fel (ca tine).
Și poate că vei fi fericit, mediocrule; pentru că aceia de la ”extreme”, non-mediocrii, nu sunt prea fericiți. De cele mai multe ori ei au ajuns la extreme în încercarea disperată de a înlocui fericirea cu altceva.