Al Phagora

O, Sinbad, n-ai fost marinar…
Te-ai dus pe mare iar și iar
și doar de marfă ți-ai grijit,
ca orice negustor cinstit;
dar iar și iar venea buclucul
și îți pierdeai calabalâcul
și, după câte mai pățeai,
doar viața încă ți-o doreai.

Viața-i de sus! și zac pe jos
multe nimicuri de prisos.
Tu, Sinbad, negustor isteț,
știi că nimicul are preț;
așa te-ntorci printre cei vii
tot încărcat de bogății…

(ilustrație de Milo Winter, 1914; sursa: Wikimedia Commons)

Florile care apar înaintea frunzelor nu se hrănesc din soarele de azi, ci din cămările trecutului.

Pe strada murdară se aprind felinarele
ca într-un vis.

Doar dimineața, nu mult înainte de răsărit,
se vede murdăria ei nemăturată.
Când felinarele sunt încă aprinse,
zâmbindu-mi serviabil
și mă anunță, cu părere de rău,
că tocmai s-a închis localul.

Codrul nu are cărare;
trec doar razele de soare
printre fagii fără umbră,
peste frunze de leurdă,
peste guri de vizuină,
printre gene de jivină.

Primăvară, vii la noi
și miroși a usturoi.

Nădejdea pădurii e că va cuprinde cândva întreg pământul.
Nădejdea copacului e că va cuprinde cândva întregul cer.

Întreaga viață a unei ființe stă în nădejdile ei zadarnice, atât de strâns împletite cu alte nădejdi zadarnice.
Iar această zădărnicie nu se confundă cu vanitatea omenească, pe care natura nu o are. Este zădărnicia smerită și cruntă a firii.

Mai demult credeam că dacă un băiat care stă pe Lună face pipi, jetul ajunge pe Pământ. Mă simțeam însă -oarecum- în siguranță, pentru că n-am văzut niciodată Luna deasupra capului. Cine știe unde cădeau picăturile de pipi; poate în ocean, poate în Africa. Ori poate se loveau de avioane sau rachete.

Desigur, știam că pe Lună nu trăiesc oameni, dar mi se părea ilogic să nu fie acolo nici măcar un copil.
Un copil în orice loc; altfel, locul n-ar exista.

Dacă-l strângi prea tare,
etica te doare
și te roade vina
ca pe el rugina.
Dacă nu-i prea ros,
poți s-o dai la-ntors,
orișice-ai fi zis,
orice ai promis
și nu te căiești
nici în … București.

(O mică și spontană glumă, datorată faptului că am descoperit azi o anagramă a lui ”București”: ”șurub etic”.)

E neagră cioara; chiar așa,
neagră ca noaptea e, deși
o văd mereu în plină zi.
Când croncăne și ea ceva,
pare că glasul își răsfață;
nimic nu cere de la viață.
Nimic nu cere, dar își ia.

Oamenii sunt de vină unii față de alții. Dar până acum n-am întâlnit nicio învinuire care să nu se întindă și asupra unui nevinovat. Acuzarea e un foc de alice, întotdeauna cu victime colaterale.

Poate că întotdeauna înainte de iertare trebuie să se facă dreptate. Poate că trebuie să știm ce să iertăm; ca să putem ierta. Însă când oamenii fac dreptate, ea vine cu un preț, cu un sacrificiu al unui inocent neștiut.
Așa zic eu. Poate greșesc.