Al Phagora

Dacă n-am privi dincolo de nori, n-am vedea nici norii.

”…îi bine să ne mai și cumințim.”

(auzită stând la coadă pe treptele catedralei, pentru anafura de Înviere)

…Și de mâine frunzele și iarba vor începe să respire cu adevărat, ca după o eliberare.

De când știu, eu mă feresc
de țoale și os domnesc;
însă azi am fost nebun
și mi-am tras și eu costum,
ca domnii să nu mă vadă
ca pe-un urs într-o livadă,
venit din păduri străbune
după mere, după prune.
Dar în drum m-am întâlnit
cu domnul cel spilcuit
și-o privire-a fost de-ajuns
să-mi spună ce e de spus:
când mă văd cu el pe cale
sunt tot urs în pijamale…

(din trăirile încercate la un mic eveniment festiv și lumesc)

Când ceva are înțeles, acel ceva curge; este întotdeauna schimbător și același.

Cel ce este doar același nu mai are înțeles; este asemenea unor simboluri nedescifrate aparținând unor culturi dispărute. Le putem uneori atribui un înțeles aproximativ, dar nu este înțelesul care decurge din ele, chiar dacă îl aproximează pe acesta.

Când ceva are un înțeles peren, răzbătând proaspăt către noi din întunericul secolelor sau mileniilor trecute, e posibil ca izvorul curgerii lui -sursa primă- să nu fi secat între timp. Putem merge pe firul apei spre originile sensului; iar în cele din urmă putem da de izvoare (de obicei mai multe), ori de o albie seacă a unui râu temporar, a cărui apă curge încă mai la vale.

Sus vulturul se înălțase,
să vadă carne, să vadă oase;
și a văzut că un om viu
în sus privirea-și ridicase.

O, poate mai târziu…
Poate mai târziu.

Prietene, ce zi frumoasă era când noi doi
băteam mingea în peretele blocului.

N-am spus nimănui asta până acum, când
atât de departe de mine e ziua aceea,
ca Raiul.

Era aproape vară, asfaltul însorit
în după-amiază.

Cam așa se face…

Șopârla șarpe s-a făcut
și nu mai știe să alerge,
însă de-acum ea înțelege
desișul greu, de netrecut
cu pasul, saltul ori în zbor;
așa e dat pentru făptură:
doar șerpuind străbați ușor
nebuna lumii țesătură.
Dar când ajungi la ananghie,
când cineva te-a prins din urmă,
îi lași în dar coada; și, vie,
se vede c-ai rămas șopârlă.

De ce contează pentru mine părerile altor oameni? Poate pentru că ei sunt mai aproape decât sunt eu de un ”mine însumi” îndepărtat. Iar eu mai aproape de ei decât de acest ”mine însumi”.
Imposibil, ar spune unii. Ba da, e posibil și i se poate întâmpla oricui să uite de sine, iar alții să îi aducă aminte.
Pe de altă parte, eu nu pot ajunge la mine însumi decât prin mine însumi. Una e să fii aproape de ceva, alta e să fii chiar acolo. Din exterior te poți apropia oricât de mult de o limită, fără să o poți atinge vreodată. Drumul spre sine nu trece prin părerile altora.

Părerile altora pot fi superficiale, dar își au rădăcinile în adâncul convingerilor și dorințelor oamenilor. Iar adâncul celor din urmă nu poate fi ignorat fără păcat. Nu suntem singuri pe lume, nu putem trece printre oameni ca gâsca prin apă.