Al Phagora

Ursului poți urs să-i spui
doar acolo unde nu-i;
dacă numele-și aude,
vine molcom și răspunde.

Dacă-l știi prin preajmă-ascuns,
”ăla” e, nu mai e urs;
spui doar ”ăla”, mai în șoaptă,
și poate n-o să priceapă.

De-unde merg, din câte știu,
nu mai pot să vă mai scriu;
nici măcar un cititor
n-o să-mi vină-n ajutor…

Când guști din ultimele fructe,
pătate, lâncede, trecute,
pricepi în vremea lor târzie
că n-ai mușcat din veșnicie
cândva, demult, nepăsător…
Erau și ele-n vremea lor.

”Ștefan-vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să intre în Cetatea Neamțului. Și fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să intre și i-au dzis că pasirea în cuibul său nu piere. Ce să să ducă în sus, să strângă oaste, că izbânda va fi a lui. Și așè, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus și au strânsu oaste.

Iară împăratul turcescu au vinit cu toată puterea lui la Cetatea Neamțului. Și au suit pușcile deasupra unui munte pre despre Moldova. Și au început a bate Cetatea Neamțului foarte tare. Iar pre acee vreme era un neamțu închis în cetate. Și vădzind că bat cetatea, au dzis păzitorilor să spuie mumei lui Ștefan-vodă să-l sloboadă de la închisoare, din temniță, pre dânsul, că el va mântui cetatea de acel greu. Deci, slobodzindu-l pre acel neamțu de la închisoare, s-au și apucat acel neamțu de au îndreptat pușcile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo în munte, de avè nevoie cetatea. Și au și lovit în gura unii pușci turcești, de au sfărmat-o. Și au început a bate în corturile turcilor, cât și boldul de la cortul împăratului l-au sfărmat. Deci n-au mai putut sta turcii întru acel vârvu de munte, de unde avè cetatea nevoie, ce numai le-au căutat a să da în laturi de la acel locǔ.”

(Ion Neculce, ”O samă de cuvinte”)

E dezgustat azi tigrul de amăgiri și vise:
degeaba este ”ziua porților deschise”…

Înghesuite în volieră, găinile răsuflau greu în soare, cu ciocurile deschise și acea inconfundabilă privire de dinozaur.

-E inuman ce se întâmplă aici, rosti o femeie de vârstă incertă, cu părul vopsit într-o nuanță cărămizie. Nu vi se pare?

Întrebarea îmi era adresată. Mi se părea ciudat mai ales tonul exprimării, cumva mieros și insinuant, în contrast cu mesajul.

-Oamenii fac destule lucruri inumane, am răspuns eu, ștergându-mi fața de sudoare cu o batistă. Da, păsările suferă. La fel și câinele ăla…
Și am arătat spre un buldog care gâfâia strașnic, în lesă, în urma stăpânului grăbit.

-Mda, răspunse necunoscuta, îngustându-și ochii în spatele ochelarilor minusculi. Eu o să cumpăr două găini și o să le eliberez în pădure. Două găini… atât îmi permit deocamdată.
-Dar ce șanse au găinile în pădure, cu prădătorii de acolo? am întrebat eu. Sunt doar niște păsări de fermă. Nu cumva sunt victime sigure?
-Of! poate le ajută spiridușii, zâmbi femeia. Măcar vor muri libere. Dragele de ele…

Am trecut mai departe. Femeia m-a ajuns din urmă, cu pas sprinten, ca la douăzeci de ani, strecurându-se în viteză printre clienții toropiți ai pieței. În mâini ținea găinile, de picioare, cu capul în jos.

M-am oprit la o tarabă să iau niște păstârnac. Piețașul văzuse, de bună seamă, scena, pentru că mi-a zis, cu voce scăzută:

-Să n-aveți de-a face cu nebuna aia. Știți de ce a luat găinile? Ca să le dea la vulpi în pădure. Și ea umblă prin pădure îmbrăcată în vulpe. Știe să latre vulpește. Are așa, un fel de religie a ei.

Când cochilia e deschisă, melcul e plecat demult de-acasă…

(În imagine, Turnul Măcelarilor din cetatea Sighișoarei. Spre deosebire de Turnul Cojocarilor, unde chiar poți să-ți cumperi un cojoc, la Turnul Măcelarilor nu pare să fi rămas nici măcar un cârnat.)

La ceas târziu, turnurile cetății se înalță în întuneric sub reflectoare. Le privesc și mă întreb oare cum se vedeau atunci când erau luminate doar de către noapte.
O diferență ca aceea dintre jucărie și realitate.

Turiștii din seara asta sunt mulți pe străzi și privesc -ca niște copii- feeria ieftină a luminilor proiectate. Mă bucur și eu de ele, ca un copil de jucării.
Puțini au fost însă cei care se opreau altădată în preajma unui zid pustiu, luminat doar de lună și de stele. Încă se mai poate prin unele locuri.

(În imagine, Turnul Cositorarilor, din Sighișoara. Au mai rămas în picioare multe turnuri: al Fierarilor, al Frânghierilor, al Măcelarilor, al Cizmarilor și altele. Am căutat și Turnul Drojdierilor, dar mi s-a spus că nu a existat.)

Ideile sunt locuințe ale minții omenești. Unele sunt case vechi, îngrijite din generație în generație pentru a nu se nărui în uitare. Dar -pentru idei- contează nu atât păstrarea lor, cât a modului în care sunt locuite.