Al Phagora

O inimă de piatră
stă bine pe pământ,
mai mult ca orișicare
viață și mormânt,
de nimeni tulburată
pe-aici; dar este, oare,
mai mult decât o piatră?

Pe-un temeinic drum roman
construit acum un an
a-nceput demult să treacă
(și nu numai) oaia dacă.

(În imagine, vestigii arheologice de la DacFest 2019, o năzdrăvănie cu daci, romani, celți, sarmați, zâne și gladiatori. Romanii au construit atunci și un petic de drum, probabil mai durabil decât celebrul metru de autostradă românească.)

O, tu, mireasmă dulce, tu, ardere înceată
a marginilor lumii, risipă nestricată,
prelinsă calm, ca mierea dintr-un preaplin de fagur,
abia acum, în tine, simt mintea mea – un abur.

Un tânăr om privea spre cer,
spre cerul ca un mezenter.

Eu ce-aș putea să-i spun? nimic.
Pe calea cea bătătorită
să-nvețe și el să se mintă,
să-și cânte dintr-o colivie
mica pseudo-armonie.

Furtunile nu țin prea mult,
mânia ta nici ea, băiete;
îți storci și tu rahatul ud,
sau în deșert te stingi de sete.

O cărămidă liberă
se mișcă de una singură
la fel de mult ca o cărămidă în zid;
dar își suportă doar
propria ei greutate.

Și asta se cheamă
”libertate”.

Era deja noapte. Brazii singuratici din poiană își trimiteau vârfurile negre spre cer. Dincolo de ei, pădurea întunecoasă începea să șoptească în graiuri ciudate.

Prietenul meu, piticul, aruncă o mână de ierburi în ceaunul cu apă clocotită.
-Ce faci aici? l-am întrebat.
-Ceai.
-Ăsta nu e ceai, i-am zis. E o fiertură.
-Ce?
-Ca să fie ceai, trebuie să pui frunze de ceai chinezesc, Camellia sinensis. Ai pus?
-Nu.
-Atunci nu e ceai, e o fiertură de plante.
-Ba e ceai! se stropși piticul.
-E o fiertură.
-E ceai! Mamăăăă! zbieră piticul.

Atunci am tăcut și m-am furișat grăbit și în liniște pe potecă la vale. Pe mama lui nu o văzusem niciodată.

Îmi plac câmpiile cu grâu,
o nesfârșită pâine care
se leagănă în vânt și soare,
cuprinsă-n zare ca-ntr-un brâu.

Aici sosi în miez de vară
și omul, rătăcită fiară
din sânul codrului și hrubei;
și a scăpat de legea umbrei.

Sunt locuri în care
păsările știu demult
că oamenii pot să zboare;
și zborul lor e stângaci,
dar dintre toate păsările
ei au aripile cele mai largi.

În imagine, Otto Lilienthal zburând, în vara anului 1895. Sursa: Wikimedia Commons.

Versurile simple de mai sus mi-au fost inspirate de un antrenament al clubului local de parapantă.

Dacă fiecare înțeles ar avea un cuvânt al lui, separat, limba în care vorbim ar fi limpede și prozaică; și poate că am confunda ușor sensul cu semnul.

Ce înseamnă, însă, țoi ?

Avem, de exemplu
”ȚOI, țoiuri, s. n. Păhărel în formă de sticluță cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu. ♦ Conținutul unui asemenea păhărel. – Et. nec.” (DEX, dexonline.ro)

Este vorba de așa ceva:

Spre deosebire de paharele de whisky sau cognac, care au gura largă, țoiul este foarte îngust, descurajând contactul olfactiv cu țuica băută.

Țoi este și pasărea numită altfel țiclean ori scorțar (Sitta europaea).

(foto: Jaromír Soukup, Wikimedia Commons)

”ȚOI¹, țoi, s. m. (Ornit.) Scorțar¹. Țoii, cintezoii și pițigoii, toți îl întîmpinau peste tot locul cu dulcile lor cîntări. ODOBESCU, S. III 181.” (”Dicționarul limbii romîne literare contemporane”, 1955-1957; dexonline.ro)

Și poate unii își vor aduce aminte de Viktor Țoi, liderul celebrei trupe rock sovietice Kino.

(Nu puteți vedea aici clipul, pentru că Mosfilm nu ne dă voie, dar puteți da un clic pe linkul ”Watch on YouTube”.)

Totul e ca și când ar fi-
-asta înseamnă a trăi.