Al Phagora

…

Pitarcă galbenă din crâng,
eu nu te știu, nu te mănânc;
așa e omul ce nu știe:
mai deseori te lasă vie.
Și-o să te vadă trecătorul
cu ochi uimiți, neștiutorul
ce vechi poteci din crânguri umblă
pentru-a lui liniște și umbră.

(Un soi de hrib, probabil Boletus/Suillellus luridus -cel zis ”hribul vrăjitoarei”- dar nu mă pricep la ciuperci.
Pe aici hribul se numește ”pitoancă”, dar mi-a sunat mai bine varianta ”pitarcă”.)

(o impresie matinală)

Fapte ciudate
ce apasă eroic ratați diverși.

Când vezi marea pricepi că ești un naufragiat
pe o insulă departe de casă;
și te-ai obișnuit pe-aici, dar de departe
te cheamă pașnic în briză și în val
cea mai uitată libertate.

Sălbatică vară târzie,
trăit-ai măreț și ascuns;
rostiri ce în veci n-au să fie
pe buze le ții în apus.

Când ideea ți-e ouată
(mai mult lungă decât lată,
proiectată înainte
în dinamica fierbinte),
publicul –barbar din fire-
n-o va pune la clocire,
fiindc-a ei întreagă vrajă
este dincolo de coajă;
vor uita de sens și artă
și, de-i crudă ori de-i fiartă,
coaja -formă temporară-
va fi spartă din afară!

Va trece și vara cândva,
ca o străină;
când încă o voi aștepta
să vină.

O, de-aș sări! măcar
așa, într-un pahar
cu cidrul nou, de mere,
al vieții efemere.
O, de-aș sări așa!
Și-apoi? Apoi m-aș bea.

Pentru cine încă nu știe, așa se toarnă cidrul în pahar. Sursa imaginii: Enriquecuetos, Wikimedia Commons (fotografia este în domeniul public).

Când intri în cheile unui râu, ai ajuns într-o lume aparte, despărțită și de susul și de josul apei. E ciudat să vezi că o trecătoare între doi pereți de piatră devine un soi de insulă în care, aninate de stânci ori scăldate de apa rece, trăiesc ființe străvechi și ascunse. Mulți trec prin chei, în jos ori în sus, dar puțini rămân, puțini sunt primiți în acel ostrov al minunilor.

Aerul e apăsător și umed. Aburul rece se ridică din râu spre culmile de calcar, îți intră în nări și în suflet. Și parcă te simți ușurat de un nu-știu-ce atunci când răzbați de partea cealaltă.

Abia când pleci din chei începi să le înțelegi tristețea. Cea care nu le va părăsi niciodată, până când pereții verticali se vor nărui, deschizând calea văii largi. Până atunci cheile își vor păstra în sine și își vor ocroti umbra.

Am mers pe jos zece kilometri (douăzeci dus-întors) ca să ajung într-un sat care are mai puțini locuitori decât scara mea de bloc. Nu departe de sat, lângă un râu, se înalță un perete de stâncă, impresionant, dar -obiectiv vorbind- ceva mai scund decât blocul în care locuiesc. Undeva în perete se deschide intrarea unei peșteri; iar peștera -obiectiv vorbind- este mai mică decât apartamentul meu.

Cu toate acestea, m-am dus acolo ca să fiu mai aproape de infinit, dorință pe care împărtășesc cumva toți oamenii.