Al Phagora

E bine să cauți să crești stima de sine a oamenilor; pentru că, oricât de puțină considerație ar avea cineva pentru sine, pentru ceilalți oameni are și mai puțină.

(din sfaturile cioroiului Emil; croncănea de dimineață pe cablul dintre blocuri, iar eu asta am înțeles, poate inexact, dar de luat aminte)

(Migăloasă lăcomie,

faci pustiu în farfurie

-farfuria lumii noastre-

netezind drumul spre astre…)

Din spatele fiecărui geam

te privește fix cineva

din altă lume.

Doar tăcerea ta

poate fi la fel de nemișcată,

pentru o scurtă vreme.

(fotografie din 2019)

Cei cu mintea trează

primesc o rază

de soare în zori.

Așa și eu, de multe ori,

însă după-amiază;

sau –mai sclipitoare-

pe la înserare…

Dinspre vârful dealului răzbatea

un muget ciudat, nou, nemaiauzit;

înfiorate erau rădăcinile ierbii,

de parcă s-ar fi trezit pretutindeni pământul.

M-am îndepărtat atunci până când

mugetul s-a amestecat cu bătaia vântulului;

în poiana de sus tauri negri

vegheau liniștiți cireada și dealul.

Dă iarba nouă-

păcat că eu nu prea pasc,

să mă întremez…

Adâncul piatră a născut;

piatra-i demult nisip și lut;

dar focul din adânc îndată

preface iar lutul în piatră.

În imagine, un cuptor în care se coc oale dacice, improvizat la DacFest 2019.

Căldura focului de lemne este de proveniență solară, nu telurică; este energie solară înmagazinată în materia vegetală. Însă un cuptor săpat în sol poate reprezenta, în plan simbolic, focul din adâncuri.

La școală am învățat că omul e un animal domestic,

animal de casă al zeilor minții.

Dascălii știu multe, ei au disecat oameni morți

și au văzut oameni murind ca un animal

(aparent nicio deosebire;

niciun om nu moare ca un copac ori o garoafă).

Dar viața? această binecuvântată nefericire,

această alergare în lanțuri?

Pricep zeii minții câte ceva din viață,

ceva mai mult decât

le trebuie pentru a ucide?

Așa cugetam, mișcându-mi cu greu picioarele

prin grohotișul mișcător de pe dealul de piatră.

Deasupra zbura un om legat în chingi

de aripa albastră a parapantei.

Războiul lumilor se stinse:

voi, pământeni, nici nu știați

că monștrii reci din sumbre vise

iar au venit nevaccinați…

(imaginea: desen de Henrique Alvim Corréa, 1906; sursa: Wikimedia Commons)

Când stau deoparte și las timpul să treacă,

se naște lângă mine un râu

mai liniștit sau mai aprig, după vreme.

Mă plimb pe malul său apoi,

ori poate nu sunt eu cel care se plimbă,

ci e doar cineva care s-a născut ca râul

și dispare în secetoasa trezire.