Al Phagora

Se spune că, în tradiția populară românească, nasul cârn, ”în vânt”, este asociat uneori cu infatuarea. Înfumurații își țin nasul pe sus.

Asta am observat la personajele dintr-un set de cărți de joc: toți regii (”popii”), reginele (”damele”) și valeții (”juveții”) au nasul pe sus. E firesc: regii și reginele sunt aroganți prin definiție, iar valeții imită felul de a fi al stăpânilor. Doar saltimbancul (jokerul) -om din popor și destupat la minte- are vârful nasului în jos, semn de modestie.

(Într-un set obișnuit de cărți sunt 52 de piese, corespunzând celor 52 de săptămâni ale anului, care au împreună 364 de zile. Însă anul are 365 sau 366 de zile; aceste una sau două zile în plus sunt reprezentate de jokeri.)

Ieri, la o bere pe banca din spatele blocului, amicul meu Sherlock mi-a împărtășit câteva din prețioasele sale opinii cu privire la poeți și poezie.

-Cred că oamenii ăștia care au ajuns să se împace cu plăcerile trupești nu pot scrie poezie adevărată, zise el. Oamenii care fac dragoste sunt niște purceluși fericiți. Ca să fii poet trebuie să fii frustrat. Atunci energia erotică începe să exploreze alte forme de manifestare, mai complicate și mai subtile.

L-am privit perplex, pentru că nu mi-a spus vreodată ceva asemănător.

-Dar cu băutura? am întrebat eu, mai mult într-o doară, arătându-i sticla de bere neagră. Care ar trebui să fie regimul poetului?

-E adevărat că bei, zise Sherlock, privindu-mă cu un ochi critic. Dar bei prea puțin. Cred că nu te-ai îmbătat niciodată în ultimii zece ani. În ceea ce privește alcoolul, tinzi către echilibru și complacere. Probabil că de asta scrii poezii simpatice, dar opace. Ca poet, trebuie ori să bei serios, ori să nu bei deloc.

…

Cafeaua e de vină:

nu are cofeină,

nici haz și nici caimac;

o dreg, deci, cu coniac…

După mai multe beri băute cu Gică și Mișu, nea Costică le-a povestit acestora despre terenul pe care îl deține în localitatea Viezurenii Copăceni și interesantele proprietăți geometrice ale acestuia.

Anume, terenul este flancat de două drumuri care pleacă din același punct și se termină tot într-un punct comun, iar aria terenului este egală cu produsul lungimilor drumurilor împărțit la 4.

Gică și Mișu au mai băut câte o bere, încercând să își imagineze forma celor două drumuri. Fiecare a venit apoi cu o variantă care are proprietatea menționată de nea Costică; însă nea Costică le-a spus că drumurile arată de fapt cu totul altfel.

Puteți să descoperiți trei (sau mai multe) variante posibile pentru forma celor două drumuri ?

Gică, Mișu și Costică și-au petrecut împreună șapte zile de concediu, cu cortul pe malul apei, la pescuit. În portbagajul mașinii lui nea Costică au încăput, desigur, și câteva lăzi de bere.

Berea a fost împărțită în mod egal de cei trei, iar numărul de sticle băute zilnic a fost stabilit după o regulă secretă. Conform cu această regulă, cei trei au băut împreună în prima zi -trei beri, în a doua – șase, în a treia – tot trei, în a patra niciuna, în a cincea – din nou trei, în a șasea – optsprezece (!), iar în ultima zi berile rămase.

Câte beri pe zi a băut în medie Gică ?

Crengi încărcate

au trecut peste garduri-

-drum cu ispite…

”  -S-au sălășluit aicea acu vreo douăzeci și doi de ani, îmi zise luntrașul, niște babițe. Și-au făcut cuiburi în locuri ascunse și nestrăbătute ș-au scos pui. Ș-apoi umblau pe Jijia și pe luciul Vladnicului după mâncare. Își umpleau gușele de pește cât niște saci și se întorceau de le deșertau puilor înainte. Aveau niște pliscuri mari, și-ntindeau aripi grele. Acea dihanie îi venită din țara flămânzilor. Dac-am fi lăsat-o să se-nmullțească, ne mânca tot peștele din bălți. Așa – ne-am luptat noi împotriva ei ș-am biruit-o. Acea pe care am doborât-o eu căsca la mine o gură mare ca de balaur și parcă voia să mă-nghită.

Vin și lebede pe aici, urmă moș Barnea, ca răspuns la o întrebare a mea. Dar acelea-s altfel de paseri. Le-a făcut Dumnezeu mari, dar nu le-a pus blăstăm ca celorlalte. Se suie până-n naltul cerului, deasupra bălții – și plutesc ca niște bucăți de omăt.”

(Mihail Sadoveanu, ”Pasaj de rațe, sara”)

În fotografie, un pelican (sau babiță), relaxându-se în tihna captivității de la Zoo Constanța; anul 2016. Era o zi foarte călduroasă, iar gușa pelicanului -cea privită cu atâta ură de pescarii de demult- se mișca ritmic, pentru un strop de răcoare.

(o poezie didactică)

Aș fi vrut să îmbătrânesc ca o pădure liniștită,

cu arbori grei boltindu-și cununa peste frunzarul reavăn,

hrănindu-se și îngrijindu-se unul pe celălalt

în îmbrățișarea înțeleptelor rădăcini.

Dar am rămas o pădure tânără și plină de speranță,

cu lăstărișuri dese crescând printre buturugi,

zâmbind soarelui din vara senină

și așteptând tot mai rarele ploi.

Îngrijit și drept e drumul…

Taina din capătul său

a adunat și-a potrivit în el

toate cioburile de piatră.

Fotografie de Emilia B.S. Wonc; poezie scrisă în cadrul proiectului ”Imagini și poezii”.

Imaginea mi-a mai inspirat un haiku în metrica clasică, dar care, în fond, este ceva mai superficial decât poezia de mai sus:

Cioburi de piatră-

pași prea grei au sfărâmat

drumul spre taină.