Clipa recheamă amintirile în semne;
râul curge fără să se frângă.
Orice înțeles e o simțire a timpului.
Clipa recheamă amintirile în semne;
râul curge fără să se frângă.
Orice înțeles e o simțire a timpului.
La oraș, târziu
se trezesc și muștele-
-și cam fără chef.
“Fir de aur se înalță către Soare mereu,
Fir de aur, vis de aur,
Cântul vostru și al meu…”
Versurile de mai sus, scrise de Ovidiu Dumitru, sunt cântate de Aurelian Andreescu în piesa ”Oameni”. E o imagine puternică, parcă desprinsă dintr-o mitologie. Un fir de aur, aparent fragil, dar imponderabil, se înalță de la Pământ spre Soare; poate că nu e drept ca o rază trimisă de Soare pe Pământ; poate că e șovăitor ori spiral; și încă nu a atins Soarele, dar se înalță mereu în cerul senin ori înnorat al zilei sau al nopții. Un fir de aur care are imperfecțiunea speranței.
Înconjurat de-al nulității nimb,
mă simt un zero (am motiv);
dar nu voi da nimic la schimb
pentru vreun număr negativ…
În cer, ploile
au albii vechi, săpate
în munți nevăzuți.
Up in the sky, rains
have dug their old riverbeds
in the unseen mountains.
”N-aș vrea să-mi ies din minți nicidecum.
Mai bine-o traistă, și, la drum!
Mai bine foame grea!
Nu că la minte-aș ține eu
Prea mult, și nu că mi-ar fi greu
Să mă despart de ea:
Ci liber dacă-ar fi să fiu
Fugire-aș spre păduri, zglobiu,
Și-n umbra lor închis,
Aș tot cânta ca-ntr-un delir,
Uitând de mine, să răsfir
Un dulce fum de vis.”
(A.S. Pușkin, ”N-aș vrea” (1833); traducere de Al. Andrițoiu)

Când amiaza abia a trecut,
pentru o vreme, nimeni nu mai spune nimic
și zace treaz, opac, răbdător.
Lucrurile tac, așezate
în tăcerea lor corpolentă,
rumegare a neînțelesului.
Voi, frunze noi,
desfăcute ca
palmele mele în soare,
neascunse veți suferi
orice-ntâmplare,
până în toamna de-apoi,
frunze albastre, frunze amare…

Folhas novas,
desdobradas como
minhas palmas ao sol,
sem esconder vocês vão sofrer
cada acontecimento
até o outono chegar do outro lado,
folhas azuis, folhas amargas…