Al Phagora

Plouă prelung și aspru,
plouă atât de mineral încât
aud căderea unei pietre
din vârful unui munte de pe altă planetă,
nelocuită de ființe vii.

Uneori aduc acasă din pădure
lucruri care sunt ciudate pentru alții.
Eu știu că aceste lucruri
sunt foarte bune la ceva;
dar, dacă mă întrebi la ce sunt bune,
nu pot să răspund.
Sunt un bărbat, treaba mea
e doar să le aduc.

***

Cad conuri de pin;
semințele vor zbura
spre singurătăți.

Brotăcelul cânta
pe-o ramură deasupra
ochilor mei atenți la altceva.
De ciudă, l-am prins de plisc
și l-am bălăcit prin vopsele de toate culorile.
Apoi l-am trântit -jap!- pe masă, unde a rămas lipit
și l-am privit cu uimire:
brotăcelul zâmbea,
părea mulțumit.

(imagine generată artificial de NightCafe Creator)

Sâmbăta trecută am fost invitat la un restaurant, la aniversarea cuiva. Probabil o formă de mulțumire pentru un serviciu pe care -fără să îl cunosc pe individ- i l-am făcut aproape fără să vreau anul acesta. Fusesem avertizat că insul este cam ”prea” original, arogant și impertinent.
Însă, din curiozitate, m-am dus. La o aniversare nu te duci cu mâna goală; pentru că nu îl știam aproape deloc, am apelat la o ”mystery box”, comandată de pe net. Am învelit-o în încă o hârtie de cadou și m-am înfățișat la petrecere, exact la ora stabilită.
Sărbătoritul era îmbrăcat într-un costum de culoarea untului rânced, la care adăugase o cravată verde. Pletele dese și drepte, pe jumătate cărunte, îi cădeau peste ochi. Zâmbea larg, așa încât i se vedea un pic și limba. În clipa în care l-am văzut, mi-a venit în minte imaginea unui câine ciobănesc maghiar, ”komondor”. Atât că domnul este probabil român sadea, originar de prin sudul țării.
Când i-am oferit cadoul, m-a întrebat:
-Este al meu?
-Bineînțeles, am spus. Este cadoul dumneavoastră.
-Este doar al meu? Îmi aparține în totalitate? Nu cumva vreți să vă aparțină în continuare și dumneavoastră un picuț, așa?
-Nu, am răspuns intrigat.
-Vedeți dvs., începu el, descoperindu-și ochii albaștri, de cele mai multe ori un cadou este o formă de intruziune. Cel care îl oferă dorește să intre, într-un fel oarecare, în casa și viața altuia. Cam ca goblenul pe care ți-l oferă soacra, așteptându-se să îl atârni pe perete…
-Nu e vorba de așa ceva. E al dumneavoastră. Puteți să faceți absolut orice doriți cu el.
-Atunci, vă mulțumesc! Din suflet!
Și m-a îmbrățișat.
-O să arunc cadoul dvs. la coș, zise el, așezând cutia lângă masă. De aici o să îl preia băieții de la restaurant. Desigur că n-o să îmi purtați pică, nu-i așa? Este o ofrandă pe care o aduc zeilor hazardului… Vă rog acum, din suflet, să vă simțiți bine la petrecerea mea. Am o sută cincizeci de invitați… O mică extravaganță, așa, ca la cincizeci de ani… Poate că printre ei veți întâlni pe cineva pe gustul dumneavoastră.

Am mai rămas vreo două ore la petrecere și -uimitor- m-am simțit destul de bine. Dacă omul era arogant și impertinent, pe românește un nesimțit? Da, bineînțeles. Dar, sincer, nu pot găsi nimic obiectiv să îi reproșez. Interesant e că am întâlnit destui nativi în Fecioară asemănători cu el într-o oarecare măsură. Poate e o trăsătură a zodiei.

Vara nici măcar
n-am băut; dar sunt mahmur
în septembrie.

Orice om, oricum te-ai raporta la el, până la urmă îți va cere să muncești.

Poate cândva voi fi atât de bătrân,
încât la azil mă vor pune în vitrina exterioară
și mă vor șterge de praf din când în când.

Bătrânul stejar pare
vechi de când lumea;
dar în adânc rădăcinile-i cresc
pe lespezi de piatră,
cioplite de mâini omenești.

-De fapt toate drumurile duc înapoi, mi-a zis Profesorul cândva, pe când ne întorceam în oraș, pe culmea unui deal care părea nesfârșit. Era seară și mergeam chiar către apusul Soarelui.
-Dar drumurile pe care le croiesc singur, ca un explorator cu maceta prin junglă? am întrebat eu.
-O să vezi că acelea sunt scurtături spre lucruri pe care le-ai uitat, le-ai lăsat din greșeală în urmă.
-Atunci e posibil să mergi înainte?
-Să mergi înainte? oftă Profesorul. Înainte… nu mergi. Plutești…