Al Phagora

(în imagine: un panou de la Zoo Sibiu; nu știu cât de corecte sunt informațiile de pe el)

”De când lupii albi” înseamnă ”din timpuri străvechi”.

Părul de iarnă al lupului de tundră (Canis lupus albus) e aproape alb. Poate că într-o vreme cu adevărat străveche strămoși de-ai noștri erau familiarizați cu lupul de tundră- și amintirea sa a rămas în această expresie ciudată. Ori poate că lupul alb e un personaj al mitologiei populare, legat cumva simbolic de albul bătrâneții și vechimii. Sau poate că este doar o expresie conținând o absurditate aparentă care sugerează un timp foarte îndepărtat, în care logica prezentului nu funcționează (cf. : ”de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele”, ”de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier” etc.). Lupul de pe teritoriul României, lupul așa cum îl știm pe aici, nu e alb, ci sur.

Dar ”sur” înseamnă, după DEX, și ”bătrân, străvechi; îndepărtat”. ”Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure/ De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure…”, scria Eminescu în ”Egipetul” citat de unele dicționare.

Poți să știi dacă ploaia ce se-aude

cade din nori sau doar de pe ramuri de arbori?

Uneori nu mai contează;

nu mai contează…

”Când dintre munții solitari îngălbenește luna plină,
Vărsând pe albul dezolat o cadaverică lumină,
Se văd ieșind ai mării urși, cu ochi de foc, cu pașii rari,
Când dintre văile adanci, când dintre munții solitari.”

(Iuliu Cezar Săvescu, ”La Polul Nord”)

Figurina din imaginea de mai sus, un urs polar care înoată, sculptat în fildeș de morsă (foto: Jean-Pierre Dalbéra, Wikimedia Commons), este un artefact al culturii Dorset, descoperit pe insula Igloolik din teritoriul Nunavut, Canada. Dorsetienii sunt o populație dispărută o dată cu sosirea strămoșilor inuiților de azi, cultura Thule -mai numeroși, mai adaptabili și, nu în ultimul rând, dotați cu arcuri și săgeți- în nord-estul Canadei.

Ca orice popor din Arctica, dorsetienii se îndeletniceau în primul rând cu vânătoarea. Nu foloseau arcul, ci sulițe și harpoane; se pare că prada favorită erau focile și morsele pe care le pândeau la răsuflătorile din gheață. Pânda la copcă este și metoda de vânătoare preferată de ursul polar.

Figurina -care uimește prin acuratețea sugestivă a reprezentării mișcării ursului în apă- trebuie să fi avut un rol ritualic. Care să fi fost rostul acelor crestături care apar pe toată suprafața ei? Nu par a sugera blana animalului, nici proiecția pe ea a micilor valuri de la suprafața apei. Ar putea fi legate de o numerologie șamanică, sau de un anume simbolism al ursului-vânător. Nicio astfel de crestătură nu apare, de exemplu, pe o figurină dorsetiană reprezentând o focă, prada acestuia:

(foto: Jean-Pierre Dalbéra, Wikimedia Commons)

”Ai mării urși, cu ochi de foc”, scria cândva boemul Iuliu Cezar Săvescu, în vreo cameră mizeră sau vreo cafenea, înălțându-și visarea în lumina unor stranii astre. Ursul de fildeș pare că are și el ochii roșii, ca focul.

Iarna nu se joacă;

și, mai înainte

de-a sosi, trimite

spre luare-aminte

niște ciorofleacă…

Sfaturile unui meșter de peste Prut.

Dacă nu colectezi selectiv
acel gunoi al amintirilor disprețuite,
nimeni nu-ți va ridica de acolo containerul,
nimeni nu-l va duce la reciclare.

Pentru nimic în lume.

Deschid o carte:
între coperți sunt mereu
doar alte coperți…

Veverița și-a umplut
cu nuci cămările;
s-a pregătit pentru zile grele.
Pentru zilele bune de ce să se pregătească,
dacă sunt bune cu adevărat?
Poți strânge bucuria ca pe nuci și alune?
Ori ca pe apa de ploaie în lighene?
Poți primi mai multă sau mai puțină?
Ți-o poate fura cineva,
îți trebuie hambare să o adăpostești?
Așa că veverița
s-a pregătit doar pentru ce-i greu.
Dar oamenii, ei își pregătesc
și răgazurile și sărbătorile,
jertfindu-le zile și clipe,
ca unor preacinstiți zei ai timpului.

(fotografie de astă-vară)