Ce tânăr eram
iarna-n vechea cabană-
eu, singur drumeț.
Spatele meu – lipit de
soba fierbinte, ca-n vis…
Puteam să-ngheț pe cărări;
dar am chemat Soarele.
Ce tânăr eram
iarna-n vechea cabană-
eu, singur drumeț.
Spatele meu – lipit de
soba fierbinte, ca-n vis…
Puteam să-ngheț pe cărări;
dar am chemat Soarele.
-De ce nu e dreptate în lume, Emil?
Aici cioroiul Emil păru că zâmbește cumva din plisc.
-De ce nu e dreptate? Simplu: pentru că pământenii nu o cer.
-Niciodată?
-Oricum ar fi, ei o cer prea rar. Pământenii sunt de obicei ființe rapace, dedate furtului și jafului. Ei nu pot cere să se facă dreptate; pentru ei, dreptatea reală nu are absolut nicio valoare, niciun chichirez. Nu e lucru pentru care, din punctul lor de vedere, merită să lupți ori măcar să întreprinzi ceva. Din această cauză, pământenii nici măcar nu cer ce li se cuvine cu adevărat; ce li se cuvine cu adevărat, dreptul lor, e pentru ei lipsit de importanță. Când se adresează unei instanțe pentru justiție, ei desigur mint. De fapt caută să fure ceva.
-De la cine să fure, Emil?
-De la oricine. Dar mai ales de la Zei.
Și am tăcut amândoi o vreme. Nu știu dacă îl voi întreba cândva dacă el e pământean sau nu.

Dac-ai să cobori
în pântecul înghețat
al pietrei adânci,
neclintite pâlpâiri
îți vor năluci mereu.
Pe țărm dorm bine,
dar ploaia vine
să mă urnească:
încep să plutească
corăbii uitate
pe dune uscate…
/
Sleeping well on the shore-
but here comes the rain
to set me on move:
forgotten ships on dry dunes
start floating again…
Tenorul a cântat ultima sa arie
pe o platformă înaltă, lângă zidurile cetății.
Erau atât de mulți oameni
și în afară și înghesuiți pe metereze.
Cu toții l-au ascultat pioși, în tăcere.
Apoi și-au luat armele și au început să tragă
unii în alții – pentru asta se adunaseră.
El credea că e doar un concert,
pentru asta îl chemaseră.
Nu se mai știe cine l-a ucis- probabil din greșeală.
-De când s-a inventat tiparul, zise bătrânul anticar, mare parte din înțelesul care era viu în manuscrise s-a pierdut… Însă chiar și așa nu există două cărți la fel, chiar dacă sunt noi și aparent identice. Fiecare din ele poartă alt înțeles. Poți încerca.
Dacă nu l-aș fi cunoscut, aș fi crezut că încearcă să-mi vândă două cărți în loc de una.
De când mă știu am purtat pietre;
pietre prețioase și pentru alții sau
doar pentru mine.
Le-am dus pe drumul meu,
prinse în coliere, în brățări
sau uitate prin buzunare.
Dar n-am știut niciodată
dacă o piatră desprinsă din matca ei de stâncă
vrea cu adevărat să umble sau doar
să fie lăsată
în tihna ei de piatră.