Al Phagora

Ce tânăr eram
iarna-n vechea cabană-
eu, singur drumeț.
Spatele meu – lipit de
soba fierbinte, ca-n vis…

Puteam să-ngheț pe cărări;
dar am chemat Soarele.

-De ce nu e dreptate în lume, Emil?

Aici cioroiul Emil păru că zâmbește cumva din plisc.
-De ce nu e dreptate? Simplu: pentru că pământenii nu o cer.
-Niciodată?
-Oricum ar fi, ei o cer prea rar. Pământenii sunt de obicei ființe rapace, dedate furtului și jafului. Ei nu pot cere să se facă dreptate; pentru ei, dreptatea reală nu are absolut nicio valoare, niciun chichirez. Nu e lucru pentru care, din punctul lor de vedere, merită să lupți ori măcar să întreprinzi ceva. Din această cauză, pământenii nici măcar nu cer ce li se cuvine cu adevărat; ce li se cuvine cu adevărat, dreptul lor, e pentru ei lipsit de importanță. Când se adresează unei instanțe pentru justiție, ei desigur mint. De fapt caută să fure ceva.
-De la cine să fure, Emil?
-De la oricine. Dar mai ales de la Zei.

Și am tăcut amândoi o vreme. Nu știu dacă îl voi întreba cândva dacă el e pământean sau nu.

Dac-ai să cobori
în pântecul înghețat
al pietrei adânci,
neclintite pâlpâiri
îți vor năluci mereu.

Pe țărm dorm bine,
dar ploaia vine
să mă urnească:
încep să plutească
corăbii uitate
pe dune uscate…

/

Sleeping well on the shore-
but here comes the rain
to set me on move:
forgotten ships on dry dunes
start floating again…

Tenorul a cântat ultima sa arie
pe o platformă înaltă, lângă zidurile cetății.
Erau atât de mulți oameni
și în afară și înghesuiți pe metereze.
Cu toții l-au ascultat pioși, în tăcere.
Apoi și-au luat armele și au început să tragă
unii în alții – pentru asta se adunaseră.
El credea că e doar un concert,
pentru asta îl chemaseră.
Nu se mai știe cine l-a ucis- probabil din greșeală.

-De când s-a inventat tiparul, zise bătrânul anticar, mare parte din înțelesul care era viu în manuscrise s-a pierdut… Însă chiar și așa nu există două cărți la fel, chiar dacă sunt noi și aparent identice. Fiecare din ele poartă alt înțeles. Poți încerca.

Dacă nu l-aș fi cunoscut, aș fi crezut că încearcă să-mi vândă două cărți în loc de una.

De când mă știu am purtat pietre;
pietre prețioase și pentru alții sau
doar pentru mine.
Le-am dus pe drumul meu,
prinse în coliere, în brățări
sau uitate prin buzunare.
Dar n-am știut niciodată
dacă o piatră desprinsă din matca ei de stâncă
vrea cu adevărat să umble sau doar
să fie lăsată
în tihna ei de piatră.

”Un model al lumii e o caricatură a ei, care îi ignoră esența. Oamenii cred că această caricatură e utilă în anumite privințe. Însă nu poți în același timp să ignori și să înțelegi.”

(din părerile cioroiului Emil)

Câinele
nu merge pe drum, ci
pe drumul său nevăzut.
Din drumul câinelui, singurul lucru care se vede uneori
-ca printr-o fereastră-
este câinele.

“Partea proastă a infinitului e că este cantitativ.”

(din părerile cioroiului Emil)