Al Phagora

Cioroiul Emil stătea pe un cablu, foarte taciturn în amiaza cețoasă. Prezența mea nu părea să îl intereseze prea mult.

-Am observat că de multe ori oamenii sunt foarte curioși în ceea ce mă privește, i-am spus. Până la urmă ce vor de la mine? Și ce vor unul de la celălalt?
-Hărți, croncăni scurt și scrâșnit Emil.
-Hărți?
-Da. Hărți pe care le-ai desenat tu ori le-ai împrumutat de la alții. Hărți ale lumilor. Lumi fixe, în care fiecare lucru demn de reținut e nemișcat în raport cu celelalte. Lumi în care ei cred că s-ar descurca mai bine decât tine și ar dobândi ceva, cel puțin plăcerea unei plimbări.

Dealuri în raze-
copaci tomnatici pleacă-n
sinea pădurii.
Copacii străzii- și ei
coboară în rădăcini.

/

Hills dwelling in rays-
autumn trees are going
within the forest’s self.
Trees in the street, they’re also
lowering into their roots.

Când îți scriu, citești
ceea ce scrie pe un ecran-
-ceea ce ar putea
să vadă oricine se uită pe ecran.
Când vorbim, auzi sunetele
din jurul tău, cele pe care
le pot auzi și alții.
Dacă ți-aș șopti la ureche, ai auzi
sunetele din pâlnia urechii, care deja
au devenit independente de mine însumi.
Dar când ne strângem mâna, prietene,
nu e nimic între ce-i al meu și ce-i al tău.
Ceilalți ne văd, desigur;
atitudinea fiecăruia
se interpretează conform grilelor,
dar ceea ce ne spunem atunci unul altuia nu se scurge în lume
mai mult decât ne scurgem deja fiecare din noi.
E ca și când am scrie unul celuilalt și în celălalt
foarte puțin, o semnătură minusculă, forțată,
strâmbă, ciuntită, neigienică
și falsă de obicei.

Lonely yellow butterfly
in the peaceful silent hour,
resting on an autumn flower,
swaying under Earth’s mild sigh.
Then he goes, a gleaming flare
in the thin October air…
On my rusty thoughts he casts
from his wings Solarian dusts;
light is waving through my eyes,
fluttering like butterflies.

Pe Soare parcă
e-o pată argintie,
mică și rece.
Poate lumina Lunii,
poate pictorul, ori eu.

Stânca netedă
pe unde să-ncerci s-o urci?
prea mulți au căzut.
Poți să faci și-un mic ocol,
toată viața -și-nc-un pic.

I-am cerut voie
unei frunze – ca să stau
și eu pe bancă.
Ah, de-aș fi răbdat ca ea
cacofonia din parc…

-Ți-ar plăcea să fii mare ca un vultur, Emil?
-Nu m-am întrebat niciodată asta. Dar, uite, să-ți povestesc un pic despre nevăstuica din cartierul nostru, pe care poți să o vezi uneori chiar în boscheții de lângă bloc. Nevăstuica e foarte sângeroasă; însă e mică. Știe și ea acest lucru, care nu îi prea vine la îndemână; și, când nu reușește să vâneze o pradă mult prea mare, dă vina pe mărime, ca pe o nedreptate a naturii. Nevăstuica noastră crede că, dacă ar fi la fel de mare ca un tigru, ar fi mult mai puternică decât un tigru. De fapt, dacă ar fi cât un tigru, cu proporțiile corpului ei abia s-ar putea ține pe picioare. Dacă vrea să rămână o nevăstuică de temut, trebuie să rămână mică și să se ferească de bufnițele care o pot vâna oricând.
-Când ești mic ești neînsemnat pentru cei mari. Ei pot să te ignore.
-De obicei, da. Și, când poți fi ignorat legitim, e ca și când ai avea în sinea ta o anume falsitate: pentru că niciun adevăr nu poate fi ignorat, nici așa-zisele banalități.

Am stat un pic și am reflectat, așteptându-l pe cioroiul Emil să ofere cumva o soluție existențială pentru cei mici.
Dar nu a mai zis nimic, semn că se aștepta ca răspunsul să existe și ca eu să-l găsesc în ceea ce a spus deja. Atunci am făcut o remarcă:

-Spui că falsul este ignorabil. Totuși oamenii acordă de multe ori o mare importanță lucrurilor evident neadevărate, ca și când s-ar teme ori și-ar dori să fie adevărate.
-Da, e interesant. E ca și când, în mintea lor, pentru că o propoziție există, ea ar trebui să fie într-un anume fel adevărată. E și asta o ciudată nostalgie a Paradisului.

Un om locuia

într-o cabină de probă

și încerca orice lucru și vorbă-

-nimic nu i se potrivea.