Al Phagora

Când mă duc într-un loc nou, întâia oară văd păsările.

Pe un raft am piatra
de la capătul pământului.
Am luat-o din mare -și încă
miroase a sare.

Până la urmă, apa mării
o va roade; am înțeles,
nu mă pun împotrivă.

Simt valurile ei clătinând
ceaiul din ceașca serii.

A fi confuz înseamnă, de multe ori,
a îl confunda pe x cu -x.
Sunt atât de asemănători. Uneori
semnul minus se pierde în ceață;
alteori îl văd acolo unde nu-i.
Tot așa uit de multe ori
că nu am ceea ce îmi lipsește, ori
că am deja lucrul la care visez.
Doar zero este inconfundabil;
spre el îmi ațintesc privirile
tânjind, obosite, după certitudini.
Se spune că ”mă uit la infinit”.

Soare spre apus-
recitind o carte, cu
uimire nouă.

/

The golden hour;
rereading a book- with new,
sudden amazement.

Pentru mine a fost o surpriză destul de mare să văd în parc un câine cărându-și în gură lesa care era legată de zgarda prinsă de gâtul său. Stăpânul trebuie să nu fi fost undeva pe aproape. Dar câinele părea singur și independent, stăpân pe acea curelușă legată de gât, pe acel lanț al servituții față de om.

De fapt oricine, orice ființă vie pe pământ are o lesă legată de gât, pe care de obicei o târâie pe jos. Un lanț al cărui capăt liber poate fi apucat și prins de altcineva, care poate atunci să facă pe stăpânul. Iar acest lanț nu poate fi dat jos în timpul acestei vieți. E bine să înțelegem care e lanțul, să îl vedem în întregimea lui, să fim noi înșine stăpânii lui.  

Așa mă gândeam când, departe, câinele a ajuns lângă stăpânul său și i-a oferit de bunăvoie lesa pe care o cărase în gură.

Într-o grădină mare trăia un melc.
Grădina era atât de mare încât melcul nu ajunsese încă la niciun capăt al ei.
Și nici nu știa că grădina e îngrădită cu un gard metalic de care nu ar fi putut să treacă.
Iar acel gard era pus acolo de cineva care a vrut să îl pună acolo.
Și acel cineva veghea ca gardul să rămână întreg.
Și melcul se credea liber.

Când am aflat întâia oară numele lacului Atitlán din Guatemala, m-am dus îndată cu gândul la  Atlantida. Desigur, denumirile nu sunt perfect asemănătoare, însă un toponim putea să călătorească peste ocean într-o formă ușor alterată. În limba nahuatlă, atl înseamnă apă, iar asta a dat mai departe ”apă la moară” dorinței de a găsi ușor confirmări evidente.

Ruine remarcabile există chiar pe fundul lacului- și au chiar denumirea turistică de ”Atlantida mayașă”.

Platon, în dialogul ”Timaeus”, povestea că Atlantida era condusă de o confederație de regi. În vechea lume Maya, de asemenea, nu exista o putere centralizată. În Atlantida erau mine din care se extrăgea misteriosul metal numit oricalc, identificat de unii cu un soi mai aparte de bronz, însă de alții cu platina. Platina, în aliaj cu aurul, a fost descoperită în morminte din Egiptul antic. Însă, în era creștină, europenii au aflat despre ea abia în 1557; un metal necunoscut, pe care spaniolii l-au întâlnit undeva între Panama și Mexic. Localnici din ambele Americi îl scoteau din mine, de multe sute de ani.

Prezența elefanților în Atlantida mi-a dat un pic de gândit. Mastodonții americani au dispărut, se spune, acum vreo 10500 de ani. Să fi fost legendara Atlantidă chiar atât de veche? S-ar apropia -oarecum!- de cei 9000 de ani vechime atribuiți Atlantidei în legenda povestită de Platon. Dar dacă așa-zișii elefanți atlanți erau de fapt alți purtători de trompă (ceva mai scurtă, ce-i drept), anume tapirii care trăiesc și azi prin junglele din Yucatan?

Ideea că Atlantida ar fi existat undeva în America e foarte veche și are susținători iluștri, ca Francis Bacon sau Alexander von Humboldt. Rămâne ca acei căutători de adevăr -urmași ceva mai merituoși ai căutătorilor de aur- să descopere undeva sau altundeva acea lume dispărută. Desigur, a descoperi o lume dispărută nu e ca și când ai reînvia-o; dar te face să visezi cumva la înviere.

Mai menționez că, în timpul în care căutam pe net tot soiul de lucruri dubioase despre Atlantida, am reușit să ard o mâncare pe aragaz. Iar în timpul în care am scris această scurtă postare, am mai ars încă una.

Piatră fragilă,
dinte bătrân și tocit
al pământului,
toamna în jurul tău iar
vrea să te-nghită-n frunzar.

Vom ajunge acolo călăuziți de timp,
pentru acea imagine care
se va pierde în noapte.

Apoi, poate altă imagine
are să apară departe, departe…
dar va fi altă zi, altă lume,
iar noi poate doar doi călători străini.

Ce frumos e să privim în jurul nostru:
nimic nu e doar decor;
orice lucru e o taină și-un drum nesfârșit,
pentru altcândva,
pentru altundeva.

Pe drum orice lucru are pentru noi
un ochi și o șoaptă.
Toate câte ne privesc știu
că suntem pe drumul nostru.