Al Phagora

Azi am fost la loterie,

ca mulți alți berbeci:

paișpe lei cinzeci

pe trei bucăți de hârtie.

Cei care-au jucat pe telefon

n-au primit nici atât- ghinion !

An vechi, zaț de cafea

uitat în ceașcă pe-un raft, undeva

printre cărți, să-mi fie

prilej de nostalgie…

Bibanul de demult era cât palma, fript pe tablă.

Simțeam că știe cumva cât mă bucur

că l-am prins și că-l mănânc pe înserate.

Azi, dacä l-aș prinde, i-aș da drumul;

dar nu se mai poate, l-am mâncat demult.

Știi că ești cel mai bătrân din club abia atunci când ești doar cel mai bătrân, nu și cel mai expert.

Am așteptat îndelung

să plece trenulețul minuscul din gara de jucărie,

de parc-aș fi fost la geamul lui,

în loc să mă grăbesc să urc în vagon.

Și doar m-a așteptat, dar cât să mai aștepte?

Spoiala nouă nimeni

n-a privit-o de aproape;

nici măcar omul cu trafaletul.

La ce bun?

Cine va sta chiar lângă ea vreodată?

Înalt până în pragul unei lumi imponderabile și pure, rămuros și plin de ascunzișuri ca pădurea, luminos și tainic ca un basm…

Ieri noapte am visat un tapir.

Eram prin jungla

Americii Centrale.

“Extraordinar!”, am spus, în vis.

(Nu mai văzusem niciodată un tapir până atunci.)

“Nu-i așa?”, a zis tapirul, în timp ce

zâmbea cumva pe sub trompă.

Uneori o încăpere sau o lume ți se pare acceptabil de aglomerată înainte de a păși în ea; însă, cu tine înăuntru, nu va fi la fel de aglomerată, ci mai mult. (Poate că asta e diferența dintre a vedea lucrurile din afară sau dinăuntru.) Tinzi să te vezi pe tine ca pe un fel de duh imponderabil, în timp ce alții tind să îți vadă mai mult materialitatea, ignorând cel mai adesea acel duh cu care te identifici.

Întotdeauna o picătură va umple paharul; dar după ea va mai cădea încă una- și din pahar se vor revărsa alte picături, niciodată cea care a ajuns ultima în el.

Pomul de iarnă vine curând
lângă rafturi și cărți;
alt lemn tăiat ca să primească
o viață tainică undeva într-o lume sperată,
un rost, o poveste.