Al Phagora

Undeva trăiește un om foarte singur,
dar care se îmbracă la fel ca un om obișnuit,
se plimbă la fel pe stradă
și vorbește singur
banalități inerte, ca oamenii obișnuiți
care vorbesc între ei.

Mă întreb uneori la ce îi folosește
să semene atât de mult cu ceilalți oameni.
Poate are un plan, ori poate nu știe altă limbă.

Uneori ți se pare că știi ce urmează să spună cineva,
ca și când ai putea să o spui tu în locul lui,
ca și când ar fi suficient să fie spusă de tine
și ca și când ai avea prioritate.

Iar unii știu și ce urmează să spună
preotul la slujbă.

Când eram mic, îmi plăcea mult de tot
să mă joc cu apa de la robinet;
ai mei nu mă prea lăsau.
Doar mai târziu m-au lăsat, cu condiția
să spăl vasele.

Cu fiecare tușă de pensulă
închizi o fereastră.
Ceilalți vor veni cândva
să vadă nu lumina, ci ferestrele;
cele care se văd în întregime
doar când sunt închise.

Deodată-n vis m-a luminat

o rază-a soarelui pătrat,

un astru straniu și lucid

călăuzind drumul spre vid. 

-Dar unde e Soarele meu

cel blând sau aspru, cald mereu,

rotundul tainic din înalt? …

Și-mi spuse glasul celuilalt:

-Ți-ai pierde vremea așteptând,

că s-a ascuns după Pământ.

El e pe undeva pe-afară,

tu ești în tren – și trenu-n gară.

”Dacă ești în căutarea Adevărului, e posibil oare să îl găsești și în același timp să îți păstrezi toate convingerile profunde? Dacă în ele nu e nimic greșit, de ce îl mai cauți?

E posibil (deși nu neapărat ușor) să găsești ceva care să justifice orice și, ca urmare, să îți justifice toate convingerile. Doar că acel ceva nu este adevărul, ci falsul suprem. Din ceva fals poate să rezulte orice adevăr și orice falsitate.” (din cugetările cioroiului Emil)

Cândva, din spatele unei vitrine, am privit în ochi coiful de la Coțofenești. Cei care l-au privit când se afla pe capul unui rege de acum mai bine de două mii de ani, au văzut nu doi ochi, ci patru.

Patru ochi, poate asemenea celor patru ochi ai zeului Horus, așa cum apar pe unele amulete din Egiptul antic. Doar că ochii regelui erau muritori și s-au închis cândva, iar cei doi ochi de pe coif, ai unui zeu necunoscut cu care regele a fost unul și același pentru o vreme a vieții pământești, au rămas deschiși în lumea noastră.

Azi coiful de aur de la Coțofenești a fost furat dintr-un muzeu din Olanda, unde era găzduit în cadrul unei expoziții. Ochii, însă, mai putem să îi vedem deocamdată pe alte coifuri, cum ar fi cel de la Peretu. Iar dacă și acestea vor dispărea, cei care vor dori să vadă ochii îi vor căuta mai bine.

(în imagini, coiful de la Coțofenești și coiful de la Peretu; foto: Á. M. Felicísimo, Wikimedia Commons)

După al treilea ocol al insulei, Liviu și Radu ajunseră din nou în dreptul celeilalte insule, de fapt o stâncă rotundă înălțată nu departe în valuri, goală și brăzdată de ravene, semănând cu o carapace uriașă de broască țestoasă.

-Unde or fi dispărut cu toții? întrebă Radu. Poate c-au mers pur și simplu la umbră în pădure.

-Nu e atât de simplu. Nu vezi că nimic nu mai e la fel în jur? În afară de stânca aia din mare. Am înconjurat insula de trei ori și nu ne-am mai găsit nici măcar urmele. Trebuia să găsim măcar o urmă de-a noastră, nu? Nu a trecut chiar atâta vreme.

-Crezi că am mers cumva și în timp? zâmbi Radu. N-avem decât să ne întoarcem, să mergem în sens invers… Poate că așa o să dăm de ceilalți, nu că mi-ar fi dor de ei. Sau, mai simplu: au plecat cu barca și ne-au lăsat singuri aici? Și ne-a bătut soarele în cap până ne-au venit idei ciudate?

-Să mergem în sens invers nu ar fi o idee rea, reflectă Liviu. Doar că, pentru a merge cu adevărat în sens invers, înapoi adică, poate ar trebui să mergem cu spatele.

Radu îl privi pe Liviu de sus până jos, mimând compasiunea.

-Liviule, te rog eu… Hai să mergem un pic la umbră și să ne odihnim un pic. O oră-două. Nu vreau să fiu ironic, sau să mă cert cu tine. Nu e momentul. Dar hai să stăm un pic. Pe urmă vedem ce-i de făcut. Mai dăm încă un ocol, înainte sau înapoi, cu spatele dacă vrei. Sau poate urcăm până pe culme să vedem ce e în jur.

Cei doi se instalară la umbra unei tufe de pe plajă, după ce curățară cu atenție terenul de crabi. Peste vreo zece minute, Radu sforăia de-a binelea.

Liviu ațipi și el, cu teama absurdă de a nu cădea cumva în valurile mării care se auzeau atât de clar. Cârâitul ciudat al unei păsări îl trezi, nu după multă vreme. Judecând după poziția soarelui, nu dormise mai mult de jumătate de oră. Între timp însă Radu dispăruse. Nu se mai vedea nicăieri și nu i se mai vedeau nici urmele. Liviu cercetă o vreme plaja, dar singurele urme care se vedeau erau cele lăsate de propriii săi pași.

”Ce stupid a fost să adormim”, își zise Liviu. ”Faptul că eram treji ne ținea împreună, ne făcea să avem un timp comun; dar așa…”. 

După ce bău apa rămasă pe fundul sticlei, Liviu privi culmea puțin înaltă a insulei, acolo unde părea să se înfiripe un nor.

”Trebuie să ajung neapărat în buricul insulei!” zise Liviu cu voce tare și începu să urce hotărât, în timp ce norul din centru creștea parcă mai mare. Vegetația era mai degrabă adaptată unei clime uscate, ceea ce îl mulțumea pe deplin: nu avea nevoie de o macetă pentru a-și croi drum.  

După vreo trei ceasuri grele, aproape deshidratat, ajunse în vârful insulei. Putea să vadă toate plajele pustii -și insula rotundă de piatră, care fusese singurul reper neschimbat în cele trei ocoluri. Păsările tăceau, însă, ciudat, zgomotul valurilor se auzea aproape, înfundat, ca și când ar fi răzbătut dintr-o încăpere închisă. Iar Liviu descoperi în curând sursa zgomotului: era gura unui aven aflat nu departe de vârf.

”Am ajuns…”, murmură cu glas stins și studie o vreme deschiderea ciudată, cu pereți netezi, de piatră lustruită.

”Ce ușor se alunecă aici”, își mai spuse Liviu, privind înăuntrul avenului, care părea să coboare în spirală lină, ca un tobogan uriaș. Apoi se așeză pe margine, cugetând o vreme.

”Totul e atât de simplu acum…”- și Liviu surâse, în sinea sa, tuturor amintirilor. Apoi se lăsă pe spate și alunecă în spirala care cobora spre glasul mării.

Somptuoasă asimetrie,
doar tainicul vârtej
te ține laolaltă…

”Orice poftă e doar
dorința unui substitut” – așa m-au învățat
toți dascălii buni.

Dar eu…

(imagini modificate cu ajutorul artguru.ai)

” Ține-te zdravăn, stăpâne, că iar am să zbor:

În înaltul cerului,

Văzduhul pământului;

Pe deasupra codrilor,

Peste vârful munților,

Prin ceața măgurilor,

Spre noianul mărilor,

La crăiasa zânelor,

Minunea minunilor,

Din ostrovul florilor.”

(Ion Creangă, ”Povestea lui Harap-Alb”)

”Am făcut două săptămâni de la Port-Said la Colombo. Dar deja, în Oceanul Indian, am întâlnit Asia! Descoperirea insulei Ceylon a fost nemaipomenită. Cu douăzeci și patru de ore înaintea sosirii simțeam parfumul copacilor, al florilor, un parfum necunoscut… Așa am ajuns la Colombo.”

(Mircea Eliade, interviu în volumul ”Incercarea labirintului”, Ed. Dacia 1990)