Al Phagora

Peste câmp începuse se adie un vânticel cald, de primăvară secetoasă. La postul de jandarmi, plutonierul Racu și caporalul Merișor stăteau pe bancă afară, aproape ca doi țărani într-o zi de sărbătoare.

Însă plutonierul Racu își acorda un sfert de oră de odihnă binemeritată,  după încă un tratament aplicat prizonierului, despre care credea că este un lider al rebelilor; o captură norocoasă, ar fi zis unii. Iar caporalul Merișor nu prea știa ce să facă. Plutonierul nu îl lăsa să se apropie de prizonier.

-Ce ziceți, dom’ plutoner? îndrăzni Merișor, în cele din urmă. Să încerc să îl abordez și eu?

-Păi ce am stabilit noi, caporal? Stai pe curu’ tău, că e mai bine. Numa’ mi-ai strica treaba. Te-aș lăsa să asiști, da’ ești prea sensibil. Pune și tu de exemplu mâna pe cazma și fă niște straturi de flori, să decorăm și noi frumos pe aici. O să cumpăr eu niște semințe când merg la oraș.

-Trebuiesc udate, dom’ plutonier. Nu am stropitoare. Avem numa o găleată. Și fântâna o să sece. De ce nu plouă?

-Nu plouă deoarece suntem în câmpie, rosti serios plutonierul Racu. Nu există nicio barieră pentru mișcarea maselor de aer, de aceea nu se formează precipitații. Ai auzit, de exemplu, de Australia? Acolo, din cauză că nu există munți înalți în interiorul continentului, s-a format un deșert.

-Poate să se formeze și aici un deșert?

-Posibil, reflectă plutonierul Racu. Hai că mă duc iar la dobitocul ăla. Să îți astupi urechile.

Caporalul nu își astupă urechile. Răcnetele prizonierului se împleteau ciudat cu răgetul unui măgar priponit la vreo câteva sute de metri de postul de jandarmi. Atunci, poate fără nicio legătură cu evenimentele, Merișor se întrebă dacă plutonierul Racu are mamă sau tată (el, Merișor, nu avea – fusese crescut la casa de copii); și își puse în gând să-l întrebe cândva pe plutonier.

După o jumătate de oră însă, plutonierul Racu ieși afară gâfâind:

-Am primit telefon să îl ducem la sediu. Fumăm o țigară și mergem.

-Poate să meargă?

-Dacă nu poate, îl cărăm, asta e. Dacă nu vrea, îl târâm. Dar o să vrea. Oricum, am aflat ce trebuia să aflăm. Vezi că trebuia să-l interogăm împreună, deci o să-ți spun exact ce trebuie să știi și mai ales ce trebuie să spui.

-Deci… ați aflat planurile rebelilor?

-Ha? Planurile le știam deja demult. Nu mi le-a zis, dar nu ăsta era scopul. Scopul nostru era să aflăm ce tehnici mentale folosește ca să reziste la interogatoriu.

Și plutonierul Racu își aprinse țigara fără filtru.

Merișor privi undeva, departe, unde credea el că trebuie să se termine cumva câmpia, poate cu un munte, poate cu o prăpastie, poate cu marea. Și câțiva stropi de ploaie, căzuți din senin, îi udară fruntea.

Jocul e frumos-
atât de frumos încât
îl pierzi mereu.
Sunt atât de multe feluri de a pierde,
fiecare din ele e o lume în sine,
un drum către nicăieri-
-și de ce ai vrea să treci
la nivelul următor?

Sisif nu recunoaște că de fiecare dată
îi place nespus căderea bolovanului,
impredictibilă și fascinantă.

Gardului viu din jurul blocului încep să-i dea frunze noi. Deasupra lui, pe un stâlp de iluminat, stătea azi dimineață prietenul meu, cioroiul Emil.
-Vine primăvara, Emil? Ce zici? l-am întrebat.
-Începe să vină. Gardul viu începe să își iasă din tipar. Dar, peste vreo lună de zile, omul de la etajul doi va coborî și îl va tunde până îl va aduce la forma de anul trecut.
Primăvara vine cu adevărul ei nou, care are consecințe. Însă aproape toți corectează aceste consecințe (de fapt le strâmbă, le falsifică), așa încât ele să poată rezulta și din lucrurile vechi, știute deja. Așa se face că nu e nimic nou sub soare: nimic nou pe care am vrea într-adevăr să îl vedem.

Primăvara uneori
răsar lăstari ce-au dormit prea multe primăveri
în pământul amintirii.
Acum s-au trezit și nimeni nu știe de ce.
Unii se miră, de parcă trezirile
ar trebui să fi fost planificate undeva,
pe o foaie de hârtie la care n-au avut acces.

Când eram în clasa a 11-a l-am însoțit pe colegul meu de clasă Lucian Dedu la o grădiniță, de unde urma să-l ia acasă pe fratele lui mai mic. Atunci mi se părea uimitor să ai un frate atât de mic față de tine; dar, desigur, în lumea oamenilor acesta nu e un caz prea rar.  

Am intrat amândoi în sală, am salutat-o pe doamna educatoare și l-am așteptat pe frățiorul lui Lucian; micuțul nu părea prea grăbit să plece- și nici colegii lui. În acest timp, uitându-mă pe o măsuță, am observat un desen curios pe o foaie de hârtie, un dreptunghi albastru, care avea în colțul din stânga sus un fel de ridicătură, ca o țepușă asimetrică.

-Ce o fi desenat copilul aici? l-am întrebat amuzat pe Lucian.

-Este o pisică, zise el. E reprezentată destul de realist.

-O pisică albastră?

-Nu, zise Lucian, foarte serios. Este neagră, dar cu pieptul alb și are o pată albă sub un ochi.

M-am uitat încă o dată atent la dreptunghiul albastru, dar nu am văzut nicio pată albă.

-Și unde e pata?

-Este la celălalt ochi, cel care nu se vede. Pisica e redată în profil.

-Dar i se vede vreun ochi? l-am întrebat. Tu vezi vreunul?

-Sigur, răspunse Lucian.

-Și coada unde îi este?

-Coada e de cealaltă parte. Pisica e așezată și toarce.

-Dacă e neagră, de ce nu a desenat-o neagră?

-Așa cum a desenat-o se înțelege clar că e neagră, zise Lucian.

-E pisica voastră? sau o știi?

-Nu, acum am văzut-o prima oară, în desen.

Am ridicat din umeri. Lucian avea ciudățeniile lui, deloc puține, dar, când afirma ceva, avea de obicei dreptate. Din clasă, cred că eram singurul care îl lua în serios.

Rămâne să adaug că, în acea zi, după ce m-am despărțit de Lucian și fratele lui, în drumul spre casă am văzut la o fereastră de la parterul unui bloc o pisică aidoma cu aceea descrisă de Lucian: neagră, cu pieptul alb și o pată albă sub un ochi. Avea coada strânsă lângă corp și torcea.

Răsar colți verzi, frunze noi
din pământ, din ramuri,
din nimic.
Eu pentru toate acestea
sunt bătrânețea.

Cuvintele, uneori, îți deschid sinea ta, așa simți.
Atunci ești primit în cetatea cuvintelor,
cu înțelesul lor ca o punte pentru nemuritori;
nu mai stai pe dinafară, cu toți ceilalți
vagabonzi triști, saltimbanci sardonici,
ori docți mânjitori de ziduri.

Undeva, în pădurile tainice ale munților îndepărtați, trăiește un animal ascuns, amintit uneori în poveștile oamenilor locului și ale călătorilor.
Dacă vrei cu adevărat să îl vezi, el te va lăsa să îl vezi. Dar nu te va lăsa să îl expui. Nu vei putea aduce lumii nicio dovadă a existenței lui; după cum nimeni din cei care l-au văzut înaintea ta nu i-a dovedit existența.

Dacă ochii tăi vor privi împreună cu alți ochi, nu îl vei vedea. Trebuie să fii singur și nerisipitor al darurilor.

Cei blânzi mă privesc cu un singur ochi,
în treacăt, dintr-o parte.
Eu știu că nu voi merita nicicând
privirile lor amândouă.

–Și eu stau, în cea mai mare parte a timpului, cu picioarele pe pământ, zise cioroiul Emil, însă ființele terestre, datorită obsesiei de a simți pământul sub picioare, au o nevoie absurdă de exactitate. Ele sunt gata să înlocuiască întotdeauna o nedeslușire cu ceva precis și greșit.