Al Phagora

Străfulgerare-

și înțelesul se pierde,

ca o sepie care tocmai ți-a aruncat

cerneala în ochi…

Nu îmi e dată întreaga lume.
Sunt multe lucruri atât de departe de mine
și atât de aproape de alți oameni cu care stau de vorbă.
Iar altele sunt departe de toți.
Fără istețime și umilință
n-aș putea să pricep asta.

Din istețime și umilință
se naște, uneori, înțelepciunea;
însă doar când sunt luminate
de-o rază a nevăzutului Soare.

Trecutul e încă necitit, cu file netăiate…

Poeziile sunt insule:
de la una la alta
nu e nicio punte de înțelesuri.

E doar iluzia unora care
călătoresc comod pe nave dintr-un port în altul,
privind de sus apa oceanului.

(sursa imaginii: Wanax01, Wikimedia Commons)

Azi dimineață-un șoricel

și-a luat din piață-un pătrunjel.

A ros puțin din rădăcină

și restul l-a chitit deoparte,

să roadă-un pic, noapte de noapte,

în vremurile ce-or să vină.

Și frunzele le-a curățat,

le-a pus cu grijă la uscat

și-apoi, discret pișcat de-o rază,

și-a făcut somnul de amiază.

Așa e viața cu măsură,

fără necaz ori aventură.

Să spui adevărul nu e deloc ușor. De obicei, în clipa în care l-ai spus, el este substituit de altceva, mai inteligibil și mai disponibil, mai comunicabil, dar care nu e adevărul.

Când reușești totuși să spui adevărul, în vorbe sau în orice alt chip, fără ca el să îți fie furat în actul expresiei, se cheamă că faci artă.
În artă adevărul nu e disponibil. Te poți doar împărtăși din el; nu se poate face nimic cu el.

***

”Arta e un duhovnic implacabil. Oricât am încerca să-i ascundem realitatea, ea ne smulge adevărul întreg.[…] De aceea operele noastre sunt singurele biografii adevărate.” (Octavian Goga)

Munte fermecat,
tu, prădalnică floare,
eteric venin…
Nimeni nu-ți coboară potecile
fără măcar o rană ascunsă.

În noapte, lumina soarelui
e doar o poveste;
dar așa trebuie să treacă
prin întuneric de poveste orice lucru,
ca să-l pricepi în limpezimea sa.
Doar noaptea poți vorbi
cu adevărat despre zi.