Al Phagora

Vârful vechi al bradului s-a frânt de multă vreme.
Însă o ramură s-a înălțat și a devenit noul vârf.
Crengile de sus nu s-au luptat, nu s-au întrecut care să ia locul vârfului frânt; ci bradul însuși și-a ales dintre ele vârful nou. Celelalte au rămas, cuminți, la locul lor.

Frunze de iarnă-
verzi, lacome, gigante
lângă geamuri reci.
Adâncul ochilor mei
vrea lumina din umbră.

Cețuri de iarnă…

Pe-o creangă, cioroiul calm

trăindu-și viața.

Aproape comic-
un măcănit al raței
prinse de uliu.
Așa-s ele, rațele;
foarte nostime, oricând.

La vreun an de la terminarea facultății, am lucrat pentru o scurtă vreme ca angajat al unei fundații. Nu îmi e nici acum clar cu ce se ocupa în realitate organizația respectivă. Voi încerca să relatez faptele așa cum mi le aduc aminte.

Activitatea mea urma să se desfășoare într-un imobil ciudat, aflat undeva la marginea orașului meu natal, aproape de zona industrială. Știam clădirea, o mai văzusem o de vreo două ori și de fiecare dată avusesem impresia că e o casă părăsită. Era masivă, de forma unui cub. Avea doar două niveluri, însă destul de înalte. Acoperișul, o piramidă joasă și ușor asimetrică, era de tablă ruginită; ferestrele erau pătrate și acoperite cu jaluzele de lemn, decolorate. Tencuiala de un alb murdar era aproape căzută de pe o latură a casei. Nu m-aș fi gândit niciodată că aveam să o văd și pe dinăuntru cândva. Și totuși acolo eram, într-o dimineață rece de toamnă.

Am deschis ușa și am intrat brusc într-o sală destul de largă, încălzită. M-au întâmpinat cinci sau șase bărbați; cel mai tânăr părea să aibă vreo douăzeci de ani, iar cel mai în vârstă, cu care am și stat de vorbă, vreo patruzeci. Insul avea bustul gol; dealtfel și ceilalți păreau îmbrăcați destul de lejer, în tricouri și maieuri – și cu șlapi în picioare. Doar pantalonii erau lungi și îngrijit călcați, ca și când aceasta ar fi fost norma unei ținute formale.

Încăperea nu era mai puțin ciudată. Fiecare din ei avea în față o bancă cu pupitru, asemenea celor de la școală, însă în spatele băncilor nu erau scaune, ci câte un pat pe care stăteau tolăniți.

-Bună ziua, am spus.

-Bună ziua, mi-au răspuns în cor cei cinci sau șase.

-Nu am înțeles exact care este programul zilei, am spus eu, vădit încurcat.

Nimeni nu îmi spusese altceva decât să mă prezint acolo la opt dimineața.

-Programul este cum ți-l stabilești, zise insul cu bustul gol.

-Și în ce constă activitatea? am întrebat.

Cei cinci sau șase au părut brusc foarte amuzați; mă priveau cu zâmbete largi, prostești.

-Tu ești Profesorul, zise apăsat omul cu bustul gol. Tu știi, nu noi. Dar locul tău e la etaj.

-La etaj?

-Da.

-Acolo sunt elevii?

-Nu, măi omule, râse el. Elevii suntem noi.

-Atunci de ce trebuie să mă duc la etaj?

-De aia, pentru că tu ești Profesorul.

-Și o să mă auziți de la etaj? Este vreun difuzor, ceva?

-Nu e niciun difuzor, dar se aude. Noi de obicei stăm în liniște.

-Aveți vreun manual, vreun caiet? Habar nu am ce ar trebui să vă predau.

-Nu avem manuale. Tu nu înțelegi? Ești Profesorul! Ne înveți ce vrei. Sau poți să nu ne înveți nimic. Poți să și dormi. Și noi mai dormim din când în când.

-Și cum pot să vă învăț de la etaj? Nu pot să stau cu voi, aici?

-Nu se poate. Poți să cobori să ne vezi numai dacă suntem indisciplinați, dacă facem gălăgie. Dar noi suntem cuminți.

Nu-mi prea venea să îl contrazic, mai ales că avea o alură foarte sportivă și o anume fermitate în afirmații.

-Dar totuși, ce fel de școală e asta? am îndrăznit eu.

-Nu ți-a spus nimeni?

-Nu.

-Nu ți-a spus pentru că nu știe. Noi de fapt aici ne ascundem. Ne ascundem pentru că fiecare din noi a făcut în viață o prostie mare. Nu neapărat ilegală, dar una din acele prostii din cauza cărora e mai bine să te ascunzi de lume. Omul mai greșește în viață, numai că prostiile astea nu sunt greșeli. Le-am comis anume, fiecare din noi, pentru ca să ne dea un scop în viață. Scopul e să ne ascundem, să nu fim descoperiți. Tu nu vrei să te ascunzi?

-Deocamdată nu, am zis.

-Înseamnă că nu o să reziști prea mult aici. Aici e multă liniște, dar tu nu ai un scop pe care să-l urmezi în liniștea asta. Dacă voiai să te ascunzi, era foarte bine. Cel mai bine omul se ascunde într-o școală: și elevul și profesorul.

Am urcat la etaj, unde se pare că într-adevăr era locul meu, amenajat ca un cabinet fără ușă, probabil pentru ca vocea profesorului să se audă până jos. Un raft avea multe cărți, pe cotorul cărora nu scria nimic. Am scos una, cu mare dificultate; am răsfoit-o un pic: era un curs de rezistența materialelor, domeniu care nu m-a pasionat niciodată. Era o carte foarte masivă și grea; să tot fi avut vreo cinci kilograme. În afară de asta, deși era scrisă în română, nu auzisem niciodată de editura care o tipărise.

M-a mai intrigat faptul că, în loc de catedră, aveam și eu o bancă de elev. Și un pat, pe care m-am așezat și, în cele din urmă, am adormit. M-am trezit pe la cinci după amiaza, mi-am luat la revedere de la elevi și am plecat. Se pare că a fost o zi reușită.

Într-adevăr, nu am stat prea mult la acel loc de muncă. După cinci zile, mi-am dat demisia, care a fost acceptată fără nicio vorbă, într-o totală indiferență.

Nu mai țin minte exact ce am făcut în celelalte zile. În mod sigur nu am dormit în toate. Într-una din ele am vorbit continuu câteva ore; dar ce anume? Nu mai știu.

După vreun an de la aceste întâmplări, pașii m-au dus din întâmplare la locul casei cu pricina. Casa nu mai era, fusese demolată.   

Din strugurii verii nu se face niciun vin
pentru bătrânețile noastre,
nici stafide pentru cozonac.

Strugurii verii
s-au dus demult;
spun asta ca un
țăran ce sunt.

Lucrurile din lumea exterioară există pentru tine și pentru ceilalți. Într-un fel, le împarți cu ceilalți.
Însă adevărata lor realitate este realitatea pe care o au pentru tine; ea e e un organism viu, este adevărul gol-goluț.
Realitatea pe care un lucru o are pentru altcineva este pentru tine doar o haină pe care adevărul o poartă în public. Mai mult decât atât nu poate fi.
Hainele pe care le poartă un om se pot schimba; dar omul rămâne același. Și fiecare pune pe haine prețul pe care crede că îl merită.

Mintea e ca omul: nu poate să prefacă tot ce înghite în substanțe asimilabile. Iar ceea ce nu e digerat de minte nu poate rămâne multă vreme în ea.
Unele resturi sunt redate exteriorului, în primul rând pentru că sunt nefolositoare.
Și atunci mintea devine -nu-i așa?- mai ușoară.

Floarea presată
miroase doar a pagini
vechi, nedeschise.

Cei mai în vârstă au o anume prioritate față de cei mai tineri, care e bine să le acorde vârstnicilor respectul cuvenit.
Iar cel mai în vârstă dinăuntrul nostru este copilul din noi. Adultul din noi s-a născut mult după copil.