Ma pierd uneori prin labirintul ideilor mele... Labirint, evident, pavat cu ganduri, sentimente si implicatii afective de fiecare data mai multe decat e necesar. Insa, de fiecare data gasesc drumul de intoarcere si fara sa las frimituri in urma, desi trebuie sa recunosc..situatia ideala ar fi sa gasesc semnul de final. Tocmai din acest motiv, postarile mele uneori isi pierd noima sau cursul firesc, insa fara aceasta implicare, nici nu le recunosc ca fiind ale mele.
Astazi mi-am dorit sa scriu. Sa o fac in sine, dar diferit de modul in care o faceam fix acum un an in aceeasi perioada. Simteam nevoia sa precizez inca o data faptul ca timpul transforma lucrurile asa cum nu ne-am imaginat poate vreodata. Intr-un an mi-a transformat lacrimile care imi dadeau dureri in piept si care ma secau de puteri, intr-un zambet. Sa nu uitam, insa, ca e un zambet construit pe o mare de regrete. O mare deloc linistita, din contra, poate cea mai involburata mare existenta... Ca doar regretele nu tin companie si nici de cald, aduc doar valuri si furtuni.
Cand pierzi pe cineva drag, timpul se joaca uneori cu tine si cu starea ta de spirit de ajungi sa crezi ca in tine zac doua persoane diferite. Pentru ca zambetul nu-i mereu zambet la aduceri aminte. Pentru ca el are un tovaras bun, o extrema mizerabila....revolta. Dupa ce zambesti ce farsa ti s-a facut acum prea mult timp...vine momentul in care te intrebi de ce trebuie sa vorbesti doar la trecut. Si te revolti. Si te revolti si mai tare cand vezi ca o femeie isi petrece fiecare zi cu o mana pe al ei barbat si cu cealalta pe al ei fiu. Pe crucile lor, adica. Si te simti ca si cum te-ar sfasia cineva, iar inima ti-e inlocuita de compasiune. Compasiune care nu iti este nici macar dorita, dar pe care nu poti prea usor sa o inlocuiesti cu nimic altceva. Poate doar niste vodka ar putea sa o ameteasca de tot, dar nimic nu-i garanteaza disparitia.
Insa, fara indoiala, la scurt timp te reintorci la zambetul de care vorbeam si la aducerile aminte. Si ai vrea sa trancani ore in sir despre cum a fost si ce ati facut si cand s-a intamplat, dar dupa ceva timp, persoanele dispuse sa te asculte devin inexistente... si iar te apuca regretul si revolta. E ca un circuit pe care cred ca toata viata il urmam. La el se mai adauga cate un vis care iti neaga uneori realitatea... Dar cateva secunde palesc printre orele zilelor ce or sa urmeze.
Pe de alta parte, nu cred ca timpul ne face mai intelepti, ci dovezile pe care ni le ofera oamenii din jurul nostru. La mine e mare pacat ca a trebuit sa invat de la el cum este sa te consolezi cu moartea cuiva drag, ce inseamna sa traiesti cu regretul ca nu ai spus sau facut suficiente. Si mult prea multe altele.
astazi, deci, s-a facut un an de cand am inceput sa invat... Preferam sfaturile date de el, nu exemplele. Dar ce ne dorim noi devine imposibil cand viata isi face de cap cu noi.
Cu drag,
Andra T.
