Arhiva | Poezie RSS feed for this section

Castane

10 oct.

Era penultimul tău an pe Pământ.
Urma primul tău an în Cer…

„Ooo! Castane românești, ai zis, nu știam că sunt atât de bune!”

Tată, nici eu nu știam!

Dacă aș fi știut că era penultimul tău an!

Te-aș fi lăsat să te plimbi în acea zi însorită,

așa cum mă rugai,
Ți-aș fi permis, chiar și cu riscul de a te pierde!

„Poate că e ultima zi însorită a mea!, ai zis.”

N-a fost, nu era,

ultima

zi însorită a ta,
dar era ultima toamnă…

Ultima…

Era penultimul tău an
cu Soarele nostru mare

Vizibibil de pe Pământ,

Printre frunze-aurii

de castan,
Printre florile toamnei târzii,
O toamnă cum n-a mai fost alta

De luminoasă și caldă…

Ochii tăi suferinzi,

începând a-și pierde lumina,

Copilărește rotunzi,

cu o lacrimă în zâmbirea amară,

cerșindu-mi o oră solară,

și, de frica unei noi crize,

refuzul meu implacabil…

Abia acum, târziu și-nzadar,

Conștientizându-mi orbirea și vina,

Aș da oricăt și orice, ca să-ți pot oferi

Acea oră de toamnă,

de „părinte-ștrengar”,

hoinărind printre amintiri,

poate uitând de dureri, de operație…

poate aripi prinzând,

poate inspirație…

Poate niște castane…

…Le cumpărasem din primul magazin mare
deschis la Chișinău
cu capital românesc.
Și erau de peste Prut.
De pe malul de vest…

„Castane românești!, te-ai entuziasmat,

Tot ce e românesc e Bun!
Și nu piere! Nu piere! Nu piere!”

„Castane românești!, ai zis.”

Și le-ai inspirat aroma,
Înainte de a gusta din ele…
Tatăl meu, român, stoic, sever, luptător…

și gurmand,

ca și bunica mea Ecaterina,

Tată meu, care imi citea, râzând cu mine,
Rabelais: Pantagruel și Gargantua…
Apoi, plângând împreună,
Vaporul Alb

(Cinghiz Aitmatov)…

…Mâncam, amândoi, pentru prima dată

în viață,

castane…

Clipe și cuvinte pe care

Nu le poți cumpăra cu toți banii…

Peste un timp, nu mai vedeai bine, nu mai mergeai bine,
Dar simțeai aroma de castane, dominând peste simțuri,

Dureri, amintiri…

Aș vrea să refac filmul, aș vrea să mai savurăm, cu toți Ciocanii
(sau, cum îți plăcea să glumești, cu Ciocanele),
din familia noastră (mama, tu, Doru), castane!

Oare simțiți și voi, de acolo,

Regretul și dorul

din aroma de ultim rămas

a castanelor?

Lumina care ne definește

5 iun.

Lumina cântă. Și cântă românește. L-am pierdut pe Eugen Doga, dar ne-a regăsit muzica lui… Ne va lipsi compozitorul, geniul modest și exigent, în smoking alb, ne vor consola mereu valsurile sale…

Niciodată n-a dus lupsă de aplauze. Pe cât de dotat de la natură, pe atât de muncitor, a avut mereu spectatori și admiratori. Mai puțini acasă, mai mulți în străinătate…

Eram la Moscova, în Kolonnyi Zal, când le vorbea moscoviților despre felul deosebit al nordicilor de a asculta muzica. Sudicii îl enervau printr-un soi de „deficit de atenție” („scârțâind din scaune”, șușotind etc.) Atunci mi-a displăcut aluzia la concetățenii mei. Eram în sala aia, plină de „nordici” aroganți, poate prea aroganți, ascultam liniștit, poate prea liniștit pentru o „sudică”… Eram fascinată de muzica lui Doga, îmi venea să le spun tuturor: „E totuși un sudic! E o muzică sudică, în esență! Dacă nu i-ați fi rusificat voi, nordicii, numele, s-ar fi numit nu Doga, ci Doagă, și ar fi fost aplaudat de o lume întreagă, nu ca un minoritar „norocos” al imperiului sovietic, ci ca un geniu al Gintei Latine, al Europei, al lumii libere!”

Puțin mai târziu, discutând despre toate astea, am înțeles că aceeași nemulțumire îl rodea și din interior, era la fel de nemulțumit de propria muncă, de propria creație… Un etern nemulțumit. O nemulțumire care l-a mânat mereu în luptă. Și care l-a ținut în stare de a crea toată viața – aparent, fără sincope sau coborâșuri (sigur, doar aparent). Exigență extremă și disciplină totală, iar muzica sa, un teren fertil pentru noi armonii, ca pădurea în primăvară, sortită mereu să renască… „și c-a murit să nu-și aducă-aminte” (Leonida Lari, Magul)

Mai spunea că nu știe ce e inspirația, că inspirația e perseverență și dedicație.

Mai spunea că a fost românofob. „Pentru că așa au fost timpurile”. Pentru că „Transnistria e și azi românofobă”. Spunea adevărul. Cu o rectitudine dureroasă, mai sublinia: „Dacă m-ar fi lăsat să scriu muzică pentru filmele românești, acele premii prestigioase (pentru coloana sonoră) le-ar fi luat România (pe care a simțit-o ca pe adevărata sa Patrie, în ciuda timpului și în ciuda scenariului geopolitic românofob, în care a fost forțat să joace), nu URSS, nu Rusia”…

A fost inițiatorul și co-autorul spectacolului dedicat Centenarului Unirii. El, „românofobul” român transnistrean Eugen Doga, „cetățeanul Mileniului”, artistul universal, aștepta reUnirea cu România, Patria sufletului său, unde s-a întâmplat și cea din urmă lansare a ultimei sale cărți…

Eugen Doga nu e doar un român genial, care și-a recuperat România și pe care și România l-a recuperat, după un veac de Siberii. E și un simbol identitar al dramei românilor de la est de Prut.

Atunci când îi ascultăm valsurile cu unduiri de izvor sau romanțele pe versurile Veronicăi Micle, atunci când muzica din baletul Luceafărul ne taie respirația, să ținem seama că în mijlocul acelei simfonii de sentimente și de culori, e sufletul unui român din Transnistria, înstrăinat chiar și acolo, ACASĂ, în Transnistria, prin simplul fapt că mama i-a fost basarabeancă. Mult timp după implozia URSS, în percepția transnistrenilor rusificați, basarabenii „au rămas ceea ce au fost mereu: români”, dar român a rămas sinonim cu „dușman al poporului”.

Drama dezrădăcinării, în cazul acesta, e roditoare de lumină. Și aici îmi vine în minte o imagine din romanul Biserica Albă, de Ion Druță, alt român (și ucrainean, pe linie maternă) dezrădăcinat, dar creator de lumină (în limba română): cu cât încerci să îngenunchezi un popor, cu atât sufletul i se avântă mai sus, spre lumină! (citez din memorie, deci cu aproximație)

O melodie scrisă de Eugen Doga pentru Fuego se numește „Ești lumina mea”. Astfel, ca printr-o minune, lumina creațiilor lui ne adoptă și ne… definește. Uite că și asta e posibil, uneori: să fii adoptat de propriul suflet, rătăcitor printre dureri… Ce poate fi mai luminos?

Lumină Lină lui Eugen Doga…

Banal miracol

22 mart.

Miracolul începea,
ca de obicei,
cu ceva banal,

în regatul pisicilor roz
și al trandafirilor mov,
dintre care abia ne vedeam.

Invitația strălucea.
Nu beau șampanie cu necunoscuți, voiam să-ți zic.
Dar ar fi urmat sarcasmul tău usturător,
(Asta aveam să remarc ulterior)
Și propunerea, banală,
de a ne cunoaște.
Banal, pur și simplu, banalll…
Și trimiterea la școală.
Ne tot promiteam.
Un bal,

o poveste banală…

Îți simțeam tensiunea
prin porii mei virtuali,
dilatați
de realitatea deschisă ochilor mei
printr-o promisiune…
Goală.

Cum de îndrăznește!?, mi-am zis.

Dar cum eram conștientă că habar nu aveam
de protocolul regalității
(Din regatul pisicilor roz și al trandafirilor mov, repet),
mi-am ascuns revolta în blănița albă
și am așteptat următorul atac.

Un atac total:
devenisem, peste noapte, Regină!

Nicio o otravă nu te doboară mai ușor decât
puterea totală.

Sentimentul că domnești peste toată suflarea
Lui
te face praf.
Din diamant.

Nimic nu te desființează
mai rau decât cuceririle totale.

Pentru că eram și eu o lumină
în domeniul cuceririlor de ziduri
virtuale,

n-am mai luat în calcul
eventualele riscuri.
Dacă stau să mă autoanalizez,
nici nu mai știam să calculez!

Nu știam nimic! Abia mă născusem!

De foame, ochii tăi
Mi se lăsară greu peste pleoape…
Voiam să-ți spun că semeni puțin
Cu Dinu Lipatti…

Am ripostat, confuză.


Teamă îmi era de protocolul regal…
Aveai, la desert,
Un trandafir. Mov.
Banal.

Un OZN numit Iubire

24 feb.

Acolo unde iubirea sucombă sub povara circumstanțelor, forța care menține zborul e… Poezia.

De fapt, în Iubire căutăm Poezia, nu invers!

Poezia e măsura Iubirii. Și liantul unui întreg, altfel mai greu de identificat decât un OZN. 🙂

Neînceput de poveste

13 feb.

Cât timp tu ai dus pe umeri povara
Îndoielilor mele,
Eu am cultivat muguri de
Certitudini…

Și am o grădină acum.
Lacrima care ți s-a ivit în ochi atunci
eram eu, încă inconștientă
de durerea ce mi se
pregătea.

Lacrima care acum
cere să fie lăsată să urce
în ochii tăi
sunt iarăși eu,
conștientă de misiunea
pe care mi-a sfințit-o
durerea cocorilor plecați,
dezmoșteniți, din cuibul matern.

Și pentru că vânturi
Mai bat la porțile
Sufletului nostru,
Lasă-mi, iubite,

Lacrima ta!

Puritatea ei
Mă va apăra,
Ca un descântec.

Ia-mi lacrimile și le așterne,
Pat

De flori dulci, aeriene,
Zborului tău,
Neîncetat!

Cheița fermecată

13 feb.

Apropo de chestiunea impactului psihologic al industriei poveștilor de tip Instagram. Nimic nou sub soare.

Eram mică, voiam cam tot ce vedeam prin vitrine. Îmi făceau cu ochiul prăjiturile ornamentate copios cu cremă. Degeaba îmi explica mama că mi-a fost rău, o dată, când am gustat o bucățică din aia! Să-mi spună că nu m-ar lăsa în vecii vecilor să mănânc prăjituri cu margarină era zadarnic – nu aveam puterea de a înțelege. Sigur, mama găsea mereu o metodă de a-mi abate gândul de la vitrinele toxice, dar asta nu schimbă esența problemei: ceea ce strălucește într-o vitrină ni se pare mereu atractiv, doar prin faptul accesibilității reduse.

La un moment dat însă ajungem să „desfacem jucăria” și să-i descoperim mecanismul. Și rămânem dezamăgiți. Cu cât așteptările au fost mai mari, cu atât doare mai mult „dezvrăjirea”. Sigur, spun truisme. 🙂 E valabil pentru orice tip de manipulare. De obicei, o poveste ți se pare atât de atractivă, încât uiți să incluzi amortizorul pentru imaginație. Visarea poate fi dulce, trezirea amară. Prăjitura poate fi frumoasă, dar extrem de toxică. Am pățit-o! 🙂 E bine să ținem minte avertismentul din copilărie (părinții ne-au dat, prin sacrificiul lor, toată știința de care avem nevoie, trebuie doar să respectăm experiența lor!)

Dincolo de asta, trebuie să învățăm să ghicim realitatea de dincolo de „ușa interzisă” și chiar să căutăm „cheița fermecată” pentru orice ușă care invită într-o poveste. Oricăt de frumoasă ar fi amăgirea, ceea ce contează e totuși Adevărul.

Uneori găsim răspunsul mult prea târziu…

Repet, e valabil pentru orice domeniu afectat de tentația manipulării, nu doar pentru… campaniile electorale.

Darul Timpului

7 feb.

Parcă voind să dea un sens

Nemărginitelor regrete,

Dorul urcă-n lacrimă, intens,

Iar ochii mei o sparg

În stropi de rimă, în șirag

De elegii, poeme-cioburi, de sonete…

Parcă râvnind mereu comori

De dragoste, de sacre sentimente,

Pe cerul meu răsar stele și sori

De elegii, poeme-cioburi, de sonete…

Parcă dorind să dea iubirii

O cale spre eternitate,

Lacrimile-mi revoltate

Refuză șansa amintirii –

Reneagă starea de sertar

Cu poze vechi și mici secrete…

O fi al Timpului meu Dar

De elegii, poeme-cioburi, de sonete…

.

Încă e Azi

5 feb.

Încă e azi, încă îți simt respirația în suflet,

Ca un ecou în întunericul hău.

Ca un dulce refren ce-mi unduie-n umblet,

Încă mă leagănă numele tău.

În câteva clipe ne întrece un ieri,

Zbuciumat, ne-nflorit, și totuși divin,

Ca zborul nostru, asumat pe deplin,

Ca floarea de măr din dragi primăveri.

În câteva clipe ne-ajunge un mâine

Cu interdicții și grave pedepse,

Un timp al regretelor și al lacrimii dense,

În care nu mi-e permis nici dorul de tine.

Ce descompunere tristă de vrajă,

Ce aspirator de speranțe și soare,

Această ultimă, fragedă floare,

Ca un semn de carte sau ca o perlă pe plajă,

Al cărei nume n-am niciun drept să-l rețin,

Care n-a alintat nici o dată-al meu nume,

Parcă voind a nu lăsa urme,

Care mă-ndeamnă să plec peste lume,

Cerând dezlegarea de doru-ți – venin-,

Cerșindu-ți iertare și pentru suspin!

Ce straniu filmul cu sute de turme

Ce-ți bântuie-n suflet ca un destin

De pasăre oarbă! Și-această iubire,

Pe care o cânt ca pe o izbăvire,

Dar care rămâne în veci al meu chin…

Briciolanellatte Weblog

Navigare con attenzione, il Blog si sbriciola facilmente

Gândurile libere

Simt, gândesc deci exist

tableta de minte

este o tabletă virtuală menită să conştientizeze valoarea demnităţii umane

Doar Nicole...

...foind de zor/...cu rânduri și cu imagini, ce dansează printre pagini...

Deeablog

Deeablog

DORADO SYSTEMS®

Service PC & Laptop Bucuresti

de-ale lui Matei

~ basic tips for surviving teenage life ~

dialog cu mine însămi

Propriile-mi gânduri așezate pe ciorne digitale!

Mihai Cotea.

Curajul de a te lăsa purtat într-un vis scris

Myrela

Art, health, civilizations, photography, nature, books, recipes, etc.

Poezii pentru sufletul meu

REVISTA ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI * LITERATURĂ, ARTĂ ȘI CULTURĂ

Jurnal de Bucovina

Dincolo de Zgomot – Refugiu digital pentru conținut cu sens

blog 57

testi e fotografie dell'autore

GriArg

Impresii, Argumente, Atitudini...

Pensieri Parole e Poesie

Sono una donna libera. Nel mio blog farete un viaggio lungo e profondo nei pensieri della mente del cuore e dell anima.

Cristian Lisandru

festina lente - prin(tre) cuvinte, gânduri, mirări...

Mystic Land

let's mend the broken

Raisa- Poezii

Poezia este acea neliniște în versuri din care se naște liniștea poetului

omsimplu

Când elevul este pregătit,profesorul apare

Sstele verzi

maternitate pentru gânduri născute spontan

Cenaclul ROMANTICII (Migdale Marius)

Prolog: Poate că Iubirea nu face Pământul să se învârtă... Dar face ca scurta noastră călătorie prin viaţă să merite!

imagine continua

Ipostaze, fotografii vechi, acareturi de prin colecția mea, într-un cuvânt, lumea de altadata si cea de azi...

CR3W

It's just G.

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, pași în strungi şi verbe…

J.J. Anderson's Blog

Someday, what follows will be referred to as “his early works.”

Cafeaua de dimineață

Cuvinte dintr-o ceașcă de cafea

Cosmisian - Neoproză „smart emotional”

Mouelle Roucher „Eratele sunt mai bune decât ciornele publicate. Eratele sunt răzbirea unui scriitor care spune adevărul.” ~ Lucette „Degetele tale sunt definiția sofisticată a unui semn de carte perpetuu” ~ Mariette „Amintirile negate locuiesc doar în pieptul copiilor a căror singurătate se zbate în inocență” ~ Toamna „Toamna este o ciornă rescrisă” ~ Mouelle Roucher 2 „Se iubeau dincolo de limitele impuse de creația literară” ~ Țare minunilor ce țin „Tratat fantastic de vindecare a copilului interior, indiferent de vârstă sau de locul unde l-ar găsi vindecarea.”

Гастрономия - просто вкусно

Человек есть то, что он ест.

II SI CAMASI STILIZATE

Pasiune pentru frumos si traditie

papillon de nuit

On ne voit bien qu'avec le coeur. L'essentiel est invisible pour les yeux.

a dweller's confessions

confessions by a 20-year-old wallflower

The Soft Pillow

He became ink in her pen and she never stopped writing.

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe